INTERVIU „Un model de școală precum cel din România nu poate conduce decât la atitudini fanatice și intolerante”. Semnal de alarmă tras de un profesor universitar

„O societate care este încremenită în prejudecăți, în niște scheme de gândire primitive, nu poate să fie o societate viabilă în lumea în care noi trăim acum. Nu poate să fie decât o societate falimentară”, consideră Ovidiu Morar, scriitor, eseist și profesor la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.
Autor al volumului „O istorie a ateismului”, o lucrare care tratează istoria gândirii critice europene în premieră pentru publicistica românească, Ovidiu Morar spune că societatea actuală trece printr-o mare criză a educației și o mare criză a modelelor. Mai mult, subliniază el, pe fondul unei astfel de crize, o parte a societății tinde să alunece spre extremism.
„Unele religii sunt intolerante prin definiție”
– Poate exista morală în afara religiei?
– Nu știu niciun gânditor, din toate timpurile, care să fi vorbit despre gândirea critică și care să fi fost imoral. De fapt, unul dintre aspectele problemei ridicate de astfel de gânditori este tocmai pretinsa moralitate pe care religia, sau adepții unei religii, pretind că o au.

Voltaire, spre exemplu, afirmă acest lucru negru pe alb, anume că biserica, acestă instituție clericală care administrează adevărurile sfinte după bunul plac, este, de fapt, o instituție imorală. Ea propune un fel de târg în schimbul credinței absolute, necondiționate, neproblematice. Ea propune la schimb mântuirea. De ce, se întreba Voltaire, mântuirea ar fi posibilă doar dacă accepți acest schimb?
Toți gânditorii care s-au declarat necredincioși demonstrează că pretinsele adevăruri religioase sunt, în fapt, niște născociri. Măcar din punct de vedere istoric există mari probleme legate de existența unor astfel de adevăruri. Deci sunt, pe de-o parte, iraționale, contrazic ceea ce ne spune rațiunea, iar, pe de altă parte, nu pot fi demonstrate.
A fi obligat din capul locului să accepți niște non-sensuri, numai ca până la urmă să fii mântuit, este din capul locului un compromis din punct de vedere moral. Un individ va accepta orice i se cere numai ca să acceadă la mântuire.
În al doilea rând, problema mântuirii, a fi sau a nu fi mântuit, face apel la un egoism funciar uman. Dacă tu îți poți permite absolut totul, știind că poți fi mântuit la final, nu cumva este o chestiune de mare egoism? Adică rămâi un mare egoist până la capăt?
În al treilea rând, unele religii sunt intolerante prin definiție. Mai ales cele trei mari religii monoteiste pe care le cunoaștem. Ele propun un singur model și un singur adevăr. Toate celelalte sunt false, mincinoase. Printr-o astfel de intoleranță este încurajată o anumită atitudine imorală, pentru că un credincios este încurajat să îi distrugă pe cei care nu îi împărtășesc credința. Biserica însăși face asta, căci ea propovăduiește intoleranța.
Dacă instituția de care aparții, sau care îți este model, face astfel de lucruri, atunci tu ai toată libertatea de a-ți manifesta intoleranța. Și de aici acel fanatism religios care a fost atât de nociv în istoria bisericii. Milioane de victime s-au datorat tocmai acestei intoleranțe.
„Trecem printr-o mare criză a educației și o mare criză a modelelor. O astfel de societate poate aluneca spre extremism”

-Ce spuneți despre predarea religiei în școli, opțional, și care credeți că sunt efectele unui astfel de sistem educațional, precum cel din Romania, în contextul actual?
– A impune un astfel de model în școală ca model educațional nu poate să conducă la o societate într-adevăr deschisă și într-adevăr liberă. Vorbesc despre o societate fără prejudecăți, o societate care să să fie tolerantă prin definiție, pentru că impunerea acestui model, repet, nu poate să conducă decât la atitudini fanatice, la atitudini intolerante.
Pe de altă parte, sistemul actual nu poate să încurajeze gândirea critică, respectiv spiritul științific. Nu poate să încurajeze știința, din moment ce tu excluzi darwinismul și propui un alt model, ceea ce este o mare inepție în secolul XXI. Nu cred să mai existe oameni de știință care să nu susțină darwinismul, evoluția, iar tu să impui altceva, mi se pare un gest iarăși discreționar.
Într-o societate deschisă, nu poate să existe așa ceva. E o aberație. Știu că există mulți oameni religioși în țara asta. E bine să le dai și această alternativă care să le satisfacă până la urmă credințele religioase. Dar să interzici cealaltă alternativă, una științifică, este chiar păgubos. Și asta nu poate să aibă niciun fel de repercusiuni pozitive.
– Vedeți vreo legătură între o îndoctrinare religioasă și ascensiunea curentului de extremă-dreaptă, în România?
– N-aș spune că se datorează îndoctrinării religioase sau numai îndoctrinării religioase. Poate că unii dintre români n-au ținut cont de această îndoctrinare. Mă uit la cum se predă religia, de fapt, în școală. Sunt profesori de religie care nu fac nimic cu elevii, îi pun să deseneze, mai învață niște poezii și cam atât. Și cred că cei mai mulți elevi nici nu dau importanță acestui obiect la școală.
E o anomalie să ajungi să predai catehism ortodox la școală. Sigur că există un segment al populației care a rămasă prizonier al acestui model dogmatic. Aici, într-adevăr, extrema dreaptă ar fi o opțiune mai apropiată de acest spirit închis. Apropo de naționalism, de acest extremism al gândirii, mă refer la cei care vor să îi excludă pe aceia care nu fac parte din această națiune, pe străini.
Există o legătură și, dacă ne amintim de Mișcarea legionară din anii 40, putem să să vedem că era cam același lucru, adică același model. Biserica ajunsese să gireze politic Mișcarea Legionară. Biserica era ea însăși un actor politic.
Patriarhul Miron Cristea mergea la defilările legionarilor. Era în frunte, era acolo cu crucea în mână. Iar acei extremiști fanatici se declarau cei mai buni creștini. Deci există acest model. Este unul care se reia într-o societate care, am constatat în ultima vreme, trece printr-o mare criză a educației și o mare criză a modelelor. Cred că o astfel de societate poate aluneca spre extremism.

E foarte ușor să se pice în această extremă și este într-adevăr un fenomen care ar trebui să ne tragă un semnal de alarmă.
O societate care este încremenită în niște prejudecăți, în niște scheme de gândire primitive, nu poate să fie o societate viabilă în această lume în care noi trăim acum. Nu poate să fie decât o societate falimentară.
„M-am temut că voi fi linșat”
-Cum v-ați așteptat să fie primit un volum precum „O istorie a ateismului” într-o țară în care populația se declară în proporție de peste 90% ca fiind religioasă?
– În momentul când a apărut cartea, chiar mă temeam că voi fi linșat. Am prieteni din mediul universitar, intelectuali de mare calibru, care mi-au mărturisit că n-au avut curajul să riște astfel de lucruri. În momentul în care au încercat să facă ceva asemănător, adică să scrie măcar niște eseuri anti-religioase și să le difuzeze, au primit inclusiv amenințări cu moartea.

Oricum, ceea ce așteptam eu de la cartea asta era să să tulbure niște inerții de gândire, să clatine niște prejudecăți și mai ales să clatine o anumită poziție de subordonare, de acceptare pasivă a unei autorități. E vorba de autoritate ecleziastică care se amestecă în ultima vreme din ce în ce mai mult în viața publică.
Iar ce m-a deranjat pe mine foarte mult a fost ideea de a impune religia ca disciplină de învățământ în școli. Asta a fost o primă problemă pe care mi-am pus-o și am constatat ulterior că acest act chiar a avut repercusiuni nedorite.
-De ce gândirea critică, implicit ateismul, este privită de cele mai multe ori în sens peiorativ?
– Încă de când a apărut, ateismul a fost menționat cu sensul de „erezie”. Platon a folosit pentru prima dată acest termen (n.r. – atheos) în dialogurile sale. Acolo apare idea că ateul este un dușman al cetății și, în concluzie, el trebuie eliminat.
Ideea de persecuție a ereticilor, chiar dacă apare și în politeism, devine pregnantă abia odată cu creștinismul. Cele mai multe cazuri de persecuție a ateilor sau a ereticilor s-au datorat impunerii creștinismului ca singura religie acceptată în stat și ca religia considerată a fi singura adevărată, ca deținând adevărul suprem, adevărul absolut.
De aici și tribunalul de tristă faimă numit Inchiziție și tot ce s-a întâmplat după apariția sa. Persecuții au existat însă și înainte de Inchiziție. Ele, practic, au apărut încă de la declararea creștinismului ca religie de stat și, ulterior, ca singura religie oficială în Imperiul Roman.
-Care au fost personajele cele mai influente în istoria gândirii critice?
– Despre Epicur s-a vorbit încă din Antichitate ca despre cel cei mai important gânditor din vremea sa. Tocmai pentru că el a avut curajul să combată anumite prejudecăți legate de Divinitate, de existența zeilor și, în al doilea rând, pentru că a propus o cale filosofică de a ajunge la viața fericită. Să cauți să trăiești clipa cu plăcere, adică să respingi durerea, să nu crezi în ceea ce ar putea să-ți aducă durere, pentru că este important să ai o atitudine bună, optimistă, față de momentul pe care îl ai de trăit.

Nu era vorba de a duce o viață imorală. Dimpotrivă, Epicur consideră că plăcerea cea mai mare vine dintr-o viață trăită în concordanță cu ceea ce-ți dictează conștiința. În niciun caz nu trebuia să te abați de la preceptele morale pe care conștiința ți le poate impune.
Există însă și gânditori care nici măcar nu erau de profesie filosofi, dar care au spus niște lucruri extraordinare. De pildă, abatele Jean Meslier (1664-1729), un contemporan cu marii iluminiști, dar despre care se vorbește foarte puțin.

Un preot care, după ce întreaga viața și-a făcut conștiincios datoria de paroh, a lăsat posterității un testament ateist în care neagă utilitatea și fundamentul credinței, precum și „adevărurile” religioase.
Ideile lui Meslier i-au influențat pe marii gânditori ai Iluminimului, Voltaire, Diderot, d`Holbach, Le Mettrie, Sylvain Marechal și mulți alții. Cred că testamentul său rămâne unul dintre cele mai remarcabile texte care s-au scris vreodată despre această problemă a credinței, respectiv a necredinței.
La fel a fost și cazul lui Voltaire, al baronului Paul d’Holbach, oameni care au scris texte ce au ajuns să fie foarte influente în epoca lor în această chestiune a necredinței și a contestării autorității Bisericii.
În România se poate observa însă un tipar. După perioada comunistă, în care ateismul era politică de stat, astfel de autori nu au mai fost reeditați. Multe volume au fost editate într-o singură ediție, în perioada anilor `50-`70, și atât.
„De ce trebuie să rămânem mai departe cantonați în acest model controlat de autoritatea bisericii, pe care mi se pare că o simțim parcă peste tot?”
-Ce ați schimba pentru ca România să fie cu adevărat educată?
-În educație, normal, se pot face multe lucruri, dar în primul rând aș elimina ideea asta de a impune anumite învățături. De a impune, ca pe o mâncare pe care vrei să o bagi pe gât unui copil. Nu poți să-i impui niște învățături care nu mai sunt în conformitate cu societatea actuală. Dacă ne uităm în jurul nostru, la țările dezvoltate, vedem că acest model este perimat. A ieșit de multă vreme din uz.
De ce noi trebuie să rămânem mai departe cantonați în acest model al unei societăți aproape teocratice, adică unul controlat de autoritate asta a bisericii, pe care mi se pare că o simțim parcă peste tot?
O astfel de societate nu poate fi una viabilă. Adică, pe de o parte, propovăduiești niște idei ca democrație, libertate, emancipare, refuzul discriminărilor, toleranță ș.a.m.d. dar pe de altă parte propui acest model de gândire intolerantă și de dogmatism, ca singura cale de a ajunge la o societate morală, o societate bună.
„De ce facem ca un singur model să fie unanim acceptat? Asta mi se pare păgubos”
Personal, aș scoate religia din programa de învățământ, așa cum aș încerca să estompez toate aceste încurajări ale amestecului Bisericii în viața publică. Da, pentru că sunt oameni ai Bisericii pe care îi vezi peste tot la posturi de televiziune.
Îi vezi vorbind din parte a unei autorități, ca fiind ei înșiși o autoritate care vrea să propună niște modele, să propună niște direcții de urmat. Lucrul acesta, într-un stat laic așa cum pretinde constituția României, nu ar trebui acceptate. Sau ar trebui, cel mult, puse în balanță.
O balanță ar însemna să prezentăm și astfel de modele, dar să prezentăm și reversul medaliei. Ceea ce li se opune. Dar noi punem într-o ecuație toate aceste cazuri? Nu.
De ce facem ca un singur model să fie unanim acceptat? Asta mi se pare păgubos și de asta simt iritare când văd manifestări religioase despre care se vorbește ca și cum ar fi niște mari evenimente naționale, pe posturi de televiziune, mai ales la sărbătorile importante.
E ca și cum n-ar exista alt model, altă realitate în afară de asta. Acesta mi se pare cel mai păgubos mod de a vedea lucrurile.
Puteți urmări interviul video, integral, accesând materialul video