INTERVIU VIDEO Generalul român care a fost reprezentant al Comandamentului NATO vorbește deschis despre un „scenariu al unui atac al Rusiei asupra Europei”: „Da, sunt două  axe, iar una trece prin România”

– Domnule general Adrian Ciolponea, agenția de presă de stat a Rusiei, RIA Novosti, a anunțat recent că Rusia va lovi Lituania. Ulterior, articolul a fost șters de pe site, dar informația s-a răspândit și a fost dezbătută în toate țările, inclusiv în România. Această publicare, presupus neintenționată, a unui articol despre un atac asupra unei țări NATO face parte dintr-un scenariu?
– Mai mult decât un scenariu, cred că este vorba de un mod de operare constant, zilnic, al Federației Ruse.

Pentru Comandamentul NATO nu este o surpriză. Face parte din orchestrarea amenințării hibride, care cuprinde dezinformare, atacuri cibernetice, chiar și atacuri teroriste, incendieri, bruiajul sistemelor de comunicații – inclusiv la aterizarea unei aeronave civile sau militare.

Rutte: 1.000-1.400 de atacuri hibride pe an

Toate aceste elemente, alături de incursiunile ilegale ale dronelor, fac parte din pachetul complet al amenințării hibride.

Secretarul general Mark Rutte spunea cu ceva timp în urmă că, într-un an, înregistrăm între 1.000 și 1.400 de atacuri de tip hibrid, distribuite pe întreaga Alianță, nu neapărat concentrate pe anumite zone, dar cu precădere pe flancul estic. În acest context, nici țările baltice nu fac excepție de la o presiune constantă, cu un scop foarte bine definit.

Scopul pachetului de atacuri hibride? „Să creeze haos intern în țara vizată”

– Cum ar trebui să ne raportăm noi, populația civilă, la acest tip de atacuri hibride? Ne putem gândi că va fi atacată Lituania sau e mai degrabă un mesaj?
– Din ce vă pot spune, la nivelul NATO există procese foarte clare de confirmare și de atribuire. De multe ori, anumite amenințări nu sunt atribuite imediat Federației Ruse sau altui actor. Poate fi și un actor individual, o organizație fără o afiliere directă. 

După confirmare și atribuire urmează, bineînțeles, informarea aliaților, dar în principal țara vizată transmite la Bruxelles toate informațiile necesare, pentru o informare completă, cu argumente și dovezi clare.

Pentru Cartierul General NATO sau pentru conducerea politico-militară, la nivelul Consiliului Nord-Atlantic, nu e o surpriză, ci o îngrijorare permanentă, pentru că această tensiune are un singur scop: să creeze haos intern în țara vizată, să destabilizeze guvernul, legea și ordinea și să creeze condițiile pentru o etapă viitoare – sau să măsoare care este pragul pentru introducerea unor acțiuni ulterioare.

Rusia măsoară și cum colaborează agențiile dintr-o țară

– Dacă înțeleg bine, se măsoară nivelul de reacție – cum reacționează populația, cum reacționează politicienii. Cam asta urmărește Rusia prin astfel de acțiuni?
– Da, sunt trei elemente aici. Primul: atât Rusia, cât și NATO au identificat foarte clar că elementul critic, centrul de greutate, îl reprezintă atacarea, erodarea coeziunii în Alianță și în Uniunea Europeană. Dacă se creează disensiuni între nord și sud, între est și vest, în rândul populației, dacă apar cercuri de influență, se încearcă atragerea segmentului care nu este clar decis asupra unei idei, a unei ideologii sau a unei acțiuni a Guvernului către poziția opusă.

Al doilea element este testarea vitezei de reacție la nivel interagenții. Sunt agențiile pe aceeași pagină, se coordonează, acționează imediat, cât a durat până la un răspuns, până la o analiză? Aceste elemente sunt probabil verificate și notate atent.

Al treilea este diminuarea sprijinului pentru Ucraina. Nu este un secret că Federația Rusă vrea ca Ucraina să fie integrată, dominată de Rusia.

De ce dronele Shahed/Geran fac un ocol prin spațiul NATO

– Și în România au fost foarte multe incidente cu drone în ultima perioadă, care sunt diferite. Populația se întreabă care este scopul acestor drone. Sunt intenționate? Sunt scăpate de sub control?
– Întrebarea este complexă, nu vă pot spune decât opinia mea. Cred că cele mai multe urmăresc să surprindă apărarea antiaeriană ucraineană. Se știe că, atunci când se organizează apărarea unui obiectiv important – o centrală electrică sau o clădire de importanță critică- majoritatea forțelor și mijloacelor sunt dispuse, în acest caz, către est și mai puțin către vest. 

Surpriza pe care o aduc aceste drone de tip Shahed/Geran este că fac un mic ocol, uneori prin spațiul aerian al Alianței, și surprind apărarea ucraineană venind dinspre vest, la altitudini și viteze diferite.

Chiar în timp ce discutăm, nivelul de integrare a inteligenței artificiale în aceste drone este tot mai mare. Și rușii integrează inteligența artificială. Am citit de curând un articol despre o stație de alimentare cu combustibil lovită în Donbas, unde, din păcate, au murit trei cetățeni ucraineni. 

Drona respectivă era gestionată de inteligența artificială: ea a decis unde și când să lovească și probabil că a luat sau nu în calcul pierderile colaterale, adică cetățenii ucraineni. 

Ucraina bruiază ca să se apere

Este îngrijorător că practic se dă mână liberă inteligenței artificiale să lovească ținte, iar ei nu mai au control asupra dronelor pe tot ciclul de zbor și în zona de lovire a țintei.

Acesta este primul element. Al doilea: dacă ne uităm la informații publice sau la imagini satelitare, observăm că zona Ucrainei, ca să se apere, este bruiată continuu. Forțele ucrainene folosesc un bruiaj masiv pe diferite sectoare, mai ales pentru orașele mari, zonele rezidențiale și obiectivele critice.

– Acest bruiaj urmărește deturnarea dronelor?
– Da, să le deturneze, să împiedice comunicațiile cu stația, cu operatorul care comandă drona. Odată tăiat sau blocat acest segment de comunicații, drona trebuie să treacă la al doilea pas integrat în modul ei de comandă: zborul inerțial, recunoașterea țintei, recunoașterea terenului. 

De multe ori, bruiajul are succes, iar dronele nu-și ating obiectivul, ci alte zone: părăsesc zona de lovire și, după un timp și după consumul combustibilului, cad chiar și pe teritoriul Alianței.

Cum i se spune dronei „că se află la București, deși ea este la Iași”

– Deci, din ce spuneți, în mare parte din aceste situații ne aflăm în acest scenariu?
– Acesta nu este unic. Pe lângă bruiajul masiv pe toată gama de frecvențe, există și metoda spoofing: îi comunici dronei, de exemplu, că se află la București, deși ea este la Iași. Se alterează datele GPS, iar drona are senzația că se află în altă locație. Prin spoofing, drona este total încrezătoare că se află în zona respectivă, dar poziția îi este indusă electronic.

– Și atunci drona poate considera că ținta este acolo și se detonează? Cum interpretează drona situația?
– Drona ar trebui să aibă un ultim pas: recunoașterea țintei. Este obligatoriu să recunoască ținta, dacă se urmărește lovirea ei. Dar trebuie să aveți în vedere că o parte dintre drone sunt drone false, de înșelare a adversarului, care atrag o mare parte din resursele și forțele ucrainene. Și nu știi niciodată care este cea adevărată. Ele sunt împărțite pe funcții, pe categorii.

Vorbim de o producție în Ucraina de aproximativ 20 de milioane de drone în 2027. Doar piața dronelor și a tehnologiei contradrone în Europa, inclusiv Ucraina, se va ridica la 35 de miliarde de euro. 

Tipurile de drone sunt foarte diferite, de la microdrone până la drone strategice, precum Global Hawk, folosite de NATO, care au dimensiunea unui Boeing 737. 

Când discutăm de drone, trebuie să fim foarte specifici: ce tipuri, ce misiuni au. Intrăm într-o eră de dezvoltare a dronelor, de robotizare, de introducere a inteligenței artificiale în procesul de lovire, dar și în identificarea țintelor și în comunicarea datelor. Și nu cred că acest proces se va opri prea curând. Este o dezvoltare accelerată.

Când vor lansa „drone pentru saturație” vom ști că atacă intenționat

– La Galați, drona a avut încărcătură explozivă.
– Așa este, dar cele care nu au încărcătură sunt de obicei destinate testării sistemului de reacție, a timpului de reacție al poliției aeriene sau al celorlalte mijloace pe care o țară le angajează împotriva unei drone care pătrunde ilegal în spațiul aerian.

Trebuie să recunoaștem că cea mai dezvoltată apărare contra dronelor rămâne tot cea din Ucraina, pentru că încă nu realizăm ce înseamnă acolo un atac cu drone: 500 de drone pe noapte. În spațiul european vorbim probabil de până la 10, de fapt de două-trei, în zona de sud-est și în cea de est. Un atac intenționat îl vom recunoaște foarte clar când va depăși un anumit prag al numărului de drone. Aici intervine elementul de saturație.

Orice sistem de apărare antiaeriană are un prag de saturație peste care tot ce faci la sol nu mai poate opri lovirea obiectivelor; toate forțele și mijloacele aduse sunt în zadar. La fel există un prag de saturație și pentru un obiectiv. 

Dacă, de exemplu, vreau să apăr acest studio și mi-am dispus forțele și mijloacele, în momentul în care eu, ca atacator, cresc numărul de drone de la 10 la 20 sau la 100, am deja siguranța că voi atinge obiectivul. Aș putea spune că intenționalitatea depinde și de numărul de drone. Dar nu se poate exclude din niciun scenariu testarea vitezei de reacție și a capacității unei țări de a se proteja împotriva dronelor – aeriene, la mare sau la joasă altitudine, navale sau submarine.

Detecția dronelor

– Avem și situații în care un țăran găsește drona pe câmp, cum a fost cazul de la Suceava: cineva a găsit-o și a sunat la 112. Care este diferența dintre aceste situații? De ce unele drone sunt interceptate, iar altele nu?
– Dificultatea interceptării constă în amprenta radar redusă a fiecărei drone. În termeni tehnici, o numim RCS (radar cross-section), adică secțiunea transversală a dronei vizibilă pe radar. Cu cât dimensiunea dronei scade, iar Shahed ajunge probabil la 2,20 m în diagonală sau 2,40 m în lungime, cu atât mai des drona nu este vizibilă pentru radarele destinate apărării antiaeriene.

De aceea, piața americană a dezvoltat radare sensibile, de tip gap filler, care identifică rapid o dronă de la circa 50 de kilometri, chiar dacă e din fibră de sticlă sau din plastic. Dar acesta este doar primul pas, detecția. 

Urmează clasificarea, ce tip de aparat este în zbor pentru că nu vrei niciodată să confunzi o dronă cu o aeronavă cu pilot la bord. Apoi stabilești dacă este o dronă de atac sau de recunoaștere și, bineînțeles, intervine inteligența artificială, care alocă platforma ce va angaja ținta, terestră sau aeriană, și tipul de muniție sau chiar măsuri non-cinetice, cum ar fi bruiajul, spoofingul sau măsurile pasive, de exemplu protejarea unui obiectiv cu plase.

Ucraina muncește de un deceniu ca să se apere

– Se întâmplă asta și în România? Avem aceste sisteme?
– Eu descriu mai mult Ucraina și teoria. Nu vreau să mă refer la România, dar s-au făcut pași importanți. Deja se folosesc radare sensibile la drone, se lucrează la interceptoare. În cadrul exercițiului Layered Counter-UAS Exercise, susținut de ACT, de NATO și de România, aceste lucruri se testează în România, Finlanda și Estonia. Integrarea în sistemul de comandă și control este o mare problemă: să iei toate aceste date, inclusiv semnalele video, și să le introduci în sistem.

Pentru a construi o astfel de barieră împotriva dronelor, Ucraina a avut nevoie de mai mult de zece ani, pentru că nu a început în 2022, ci în 2014. 

Atunci însă nu se vorbea despre drone, nu erau atât de dezvoltate. Erau folosite pentru recunoaștere, iar treptat ambele părți și-au dat seama că de la recunoaștere și identificarea țintei până la lovire este doar un pas. 

Trebuie doar adăugată încărcătura explozivă sau un alt vector de lovire. În prezent avem drone care lansează mini-rachete, drone care lansează proiectile de artilerie, iar dronele FPV de pe linia frontului și-au mărit raza de acțiune de la 5 km, la începutul războiului, la 100 km acum. E o rază impresionantă pentru tehnica militară: practic, o echipă de doi operatori poate lovi obiective aflate la 100 de kilometri, folosind o dronă de dimensiuni mici, dar cu efect exploziv maxim.

Dificultatea în fața căreia este pus un pilot

– Observ că ați evitat puțin răspunsul, dar înțeleg că unele drone pot fi neutralizate, altele nu.
– Unele avioane, chiar de tipul F-35, au radare sensibile pentru a identifica drona, dar dificultatea constă în viteza foarte mare a aeronavei. 

Vă dați seama: ele au până la 2.000 km/h, chiar și cu viteza redusă ajung pe la 1.600 km/h, în timp ce o dronă Shahed zboară în prezent cu 250–300 km/h

. Ultimele versiuni de Geran, cu motor cu reacție, vor ajunge probabil la 600 km/h, deci se vor apropia tot mai mult de rachetele de croazieră cu cameră la bord. Aceasta este tendința: dacă tot pui propulsie nouă, sistem de navigație nou, sistem inerțial care recunoaște terenul, până la urmă ajungi la o rachetă de croazieră ieftină comparativ cu una obișnuită.

Dificultatea este să încetinești avionul, să identifici ținta și să lovești la o viteză atât de mare. De aceea, cazurile de interceptare au fost destul de puține. Bineînțeles, depinde și de abilitatea pilotului de a manevra într-un spațiu restrâns, pentru că el trebuie să calculeze dinainte impactul resturilor dronei asupra solului, respectiv asupra zonelor locuite.

De aceea, sistemul ucrainean combină toate elementele: senzori acustici, radare, sisteme electro-optice – adică camere termice pentru a vizualiza dronele pe timp de noapte , iar apoi intervin toate mijloacele: echipe de vânători la sol, cu mitraliere de calibrul 12,7 mm, chiar avioane cu elice, care zboară cu viteză mai mică decât cele cu reacție, și interceptoare de tip dronă contra dronă, care au un randament foarte bun. 

Dar, mare atenție, timpul dintre detecție și interceptare este foarte scurt și trebuie să fii poziționat pe direcția respectivă. În asta constă dificultatea interceptării: spațiul foarte mare și libertatea de acțiune a dronelor, raza și viteza lor mare și un timp extrem de scurt.

Ai două opțiuni: crearea unui zid impenetrabil sau plasarea unor forțe și mijloace mobile, care să poată fi mutate de pe o direcție pe alta, cu informații foarte clare de la radarele sau senzorii aflați într-o zonă mai avansată. 

Am pus aceste elemente în calcul matematic în cartea pe care am publicat-o recent, „Drone Revolution”, la Editura Pedagogică. 

Vă dau un exemplu: pentru o fâșie de 500 de kilometri am nevoie de circa 1.000 de senzori, pe trei categorii – radare, scanere de frecvență și aparatură electro-optică sau senzori sonici –, pentru a crea această pătură de detecție.

Numai pregătirea personalului ia doi ani

– Există vreo țară care poate să acopere o suprafață atât de mare, care are, cum spuneți, 1.000 de senzori?
– În afară de Ucraina, nu. Nu există. Restul sunt în stadiu de studiu, de testare, de analiză. Chiar și ACT face aceste teste. Costurile cu interceptoarele și cu forțele dedicate se ridică probabil la câteva zeci de milioane de euro. Nu este o construcție simplă. Iar pregătirea personalului durează probabil în jur de doi ani.

De ce apar avertismentele din cadrul NATO

– În acest moment avem avertismente pe termen mai scurt: „Rusia pregătește ceva grav anul acesta. Avem aceste informații. Poate fi un atac dinspre Marea Mediterană, poate fi un atac asupra țărilor baltice” – este avertismentul ministrului polonez de externe. Cum ar trebui să-l interpretăm?
– Vă spun este opinia mea, nu o declarație oficială. Ce avem sigur: toți specialiștii, inclusiv cei din ACT, facem acel foresight global analysis, adică analiza trendului politic, geostrategic și economic, combinat cu tehnologia, pe următorii 10-20 de ani. Din aproape toate datele reiese că Federația Rusă are capacitatea de refacere în 3-5 ani, cu condiția să existe un acord de pace.

Într-adevăr, în Federația Rusă există o mașinărie care produce armament non-stop. Există o mobilizare surprinzătoare, de 300.000–400.000 de militari pe an, încorporați sau voluntari. Toți acești indicatori duc la o refacere a capacității de luptă peste nivelul de la care a pornit Federația Rusă în 2022.

Supriza legată de voluntari

– Ați folosit cuvântul „surprinzătoare”. De ce?
– Dorința mea era să văd și o reacție din partea populației ruse, care să considere acest conflict irațional și să încline spre diplomație, spre negocieri, spre o cale de mijloc, nu spre sacrificii într-un ritm atât de rapid. 

Potrivit Ministerului Apărării din Ucraina, vorbim de 35.000 de militari ruși pe lună care dispar din cauza acestui conflict. Bineînțeles, și forțele ucrainene suferă pierderi mari. 

Dar surpriza mea este că, după patru ani de conflict cu pierderi imense – unele estimări vorbesc de 1,5 milioane, de 12.000 de tancuri și nu vă mai pot spune câte pierderi de echipament, totuși se găsesc voluntari, obligați sau nu, să se înroleze în armată.

Ucraina apără și Europa

– Spuneți că, potrivit analizelor NATO, Rusia ar avea nevoie de 3-5 ani. Pe de altă parte, există aceste avertismente care vorbesc de ceva mult mai apropiat. Fac și aceste avertismente parte din război?
– Știți bine că Federația Rusă a avut statut de partener special al NATO. A fost, cum să spun, parte integrată din NATO până în 2014: când se discuta despre desfășurarea de trupe sau despre operații de stabilitate, Federația Rusă era consultată. Avea o relație specială. 

Federația Rusă a renunțat la acest statut și a ales să invadeze, pe rând, Crimeea și estul Ucrainei, cum a făcut-o de altfel și în Georgia. Sunt numeroase exemple de intenții agresive sau de expansiune ale Federației Ruse către vest, nu invers. 

Probabil că toate aceste declarații urmăresc totuși să contracareze și o tendință internă: o orientare a populației din fiecare țară spre o relaxare în privința sprijinului pentru Ucraina și a amenințării pe care Federația Rusă o reprezintă pentru continentul european. Noi trebuie doar să înțelegem că Ucraina, deocamdată, apără și Europa. Prin efortul și sacrificiul pe care le face, Ucraina blochează clar forțele rusești.

– Deci aceste avertismente sunt îndreptate mai degrabă către publicul din țările aliate?
– Probabil că și acolo există o luptă.

Strategia corectă e să comunici cu populația care este nivelul real de risc

– Ca aceste societăți să fie mai pregătite, mai reziliente?
– Probabil că și discuția noastră face parte din acest complex numit război cognitiv: discutăm real problema sau ascundem anumite lucruri de marea masă a populației? Eu cred că a spune lucrurilor pe nume, cum fac mai ales țările nordice, statele baltice și Polonia, este o orientare destul de corectă și democratică. Nu văd aici o problemă pe termen lung.

Ce trebuie însă să înțelegem este că în NATO lucrăm cu scenarii probabile, plauzibile. Militarii operează cu scenarii, nu sunt politicieni care să decidă. 

Cele două axe

În cazul unui scenariu al unui atac al Rusiei asupra Europei, dictat de geografie și nu de altceva, nu de influențe politice, există două axe strategice principale: axa de est, care cade exact pe zona țărilor baltice și a Poloniei, și axa de sud-est. O axă suplimentară s-a deschis acum odată cu Finlanda, dar este secundară, nu principală. Este vorba de coridoare de mobilitate, de câte forțe și mijloace poți desfășura nu în spațiul aerian, ci pe teren, pentru a progresa, pentru a dezvolta o ofensivă.

– Care dintre aceste axe ne privește pe noi?
– Din păcate, cea care trece prin zona Mării Negre: România, Bulgaria, sud-estul. Nu întâmplător cele două baze ale scutului antirachetă sunt amplasate în Polonia și în România. Dar, dincolo de asta, trebuie să înțelegem că, în acest scenariu plauzibil al unei posibile amenințări, nu avem foarte curând nicio amenințare. Dar după orizontul 2030, orice ofensivă pe o axă va presupune și forțe, mijloace și acțiuni ale Federației Ruse pe cealaltă axă.

– De ce?
– Dacă ar dori să dezvolte o ofensivă, să zicem, în zona baltică, Rusia ar amplifica amenințarea hibridă în toate țările NATO, pentru a îngreuna procesul de decizie al Alianței, pentru a crea haos și panică și pentru a le face dificil guvernelor să-și disperseze rezervele sau să pregătească apărarea populației împotriva unei amenințări.

„Din spațiu se monitorizează fiecare mișcare”

– Și acum nu avem această concentrare pe războiul hibrid? Nu avem dezinformare?
– Avem amenințarea hibridă, care e constantă, dar nu avem indicatorii militari: concentrări de forțe, mișcări de forțe, regrupări în zona navală, terestră sau chiar aeriană. 

Acești indicatori sunt monitorizați foarte atent și din timp de NATO, pentru că avem o experiență de cel puțin 75 de ani în acest sens, iar în ultimii 20 de ani s-au înmulțit senzorii și platformele de pe care se poate supraveghea întregul spațiu NATO și dincolo de el. Primul este domeniul spațial: din spațiu se monitorizează fiecare mișcare.

Cum se folosește inteligența artificială în detecție

– Prin sateliți?
– Prin sateliți. Dar, mai mult decât atât, avem ceea ce numim space analytics. Din nou vorbim de inteligență artificială, care face automat, zilnic, lunar sau pe o anumită perioadă, o analiză a ceea ce s-a modificat față de o stare anterioară și îți arată, fără operator, unde se ridică steagul roșu de avertizare. Acesta este primul nivel de supraveghere.

– Înțeleg, din ce spuneți, că există practic două componente care ar trebui să vină la pachet: mișcări militare, care sunt supravegheate, și, în același timp, un asalt al războiului hibrid – dezinformare sau alt tip de amenințare.
– Din nou, dacă discutăm de un scenariu probabil și plauzibil, totul va începe întotdeauna cu o accelerare în zona hibridă, pentru a destabiliza complet răspunsul guvernului, al administrației, al forțelor din structura națională de apărare etc.

„Sectorul energetic este cel mai vizat, alături de cel bancar”

– În zona hibridă intră dezinformarea? Ce înseamnă, de fapt, zona hibridă?
– Da. Pe lângă dezinformare și postările de pe conturi false, 20.000, controlate de diverse organizații din spațiul european sau din afara lui, vorbim de atacuri cibernetice asupra oricărui tip de instituție. Au fost câteva exemple de acest gen și la noi. Probabil că sectorul energetic este cel mai vizat, alături de cel bancar. Vă dați seama, un atac cibernetic în zona bancară paralizează economia: dacă nu mai funcționează nici telefonul, nici cardul, ca cetățean am o problemă.

Apoi vorbim de atacuri teroriste clasice, care vizează anumite puncte nevralgice, dar și de simple incendieri. Pe teritoriul NATO s-au înregistrat anul trecut o mulțime de incendieri care păreau să nu aibă un rost sau un scop evident, dar ulterior s-a dovedit că vizau o fabrică de drone sau un depozit de substanțe.

Apoi, incursiunile dronelor. Dronele asigură libertate de mișcare și rază de acțiune și pot executa 10 misiuni cu caracter militar. Dronele rămân o provocare pentru orice guvern și pentru orice forță militară.

„Ai nevoie de putere executivă”

– Deci, dacă noi, cetățenii europeni, cetățenii români, vedem aceste tipuri de incidente: ce ar trebui să înțelegem? Că ne aflăm în fața unui război hibrid? Cum ar trebui să le interpretăm?
– Între ghilimele, „frumusețea” atacului hibrid este că la început nu este văzut. Trece mult timp până când efectele devin vizibile în societate. Atacurile pot începe cu ceva timp înainte – două, trei săptămâni.

De aceea mi-a plăcut un model, cel finlandez. Finlanda a înființat la nivel guvernamental o structură numită Comisia Contra Hybrid, interdepartamentală, dar aflată sub conducerea primului-ministru. Are o sarcină foarte clară: să monitorizeze 24/7 întregul spectru – teritoriul, spațiul aerian, spațiul naval – și să interpreteze dacă unele incidente au legătură între ele și dacă fac parte dintr-o campanie.

Modelul este adoptat tot mai rapid de multe țări. Ce au constatat finlandezii este că ai nevoie de putere executivă pentru a implementa direct o măsură, nu doar pentru a transmite o concepție care să fie interpretată la nivel de minister sau de autoritate locală. De aceea au subordonat-o direct primului-ministru. Deci: monitorizare constantă, apoi alocarea forțelor și mijloacelor, cu măsuri clare de coordonare și cooperare, pentru un răspuns eficient și eficace.

Cele trei obiective ale Rusiei

Dincolo de atacul hibrid va urma atacul convențional. În cazul Europei, un simplu atac aerian sau balistic nu s-ar justifica decât ca demonstrație. De aceea, el trebuie să aibă o componentă terestră sau navală, pentru un obiectiv strategic clar.

M-aș putea gândi la care ar fi obiectivul militar strategic al Federației Ruse – din nou, este o opinie pe care o împărtășesc. Primul ar fi reducerea prezenței militare a SUA în Europa, lucru exprimat de foarte multe ori. Acesta ar fi obiectivul militar strategic, nu doar cel menționat în documentele NATO, de erodare a coeziunii Alianței sau a Uniunii Europene, lucruri stipulate destul de clar. Coborând la detalii, trebuie să înțelegem că Federația Rusă urmărește reducerea numărului de trupe, de mijloace și a avantajelor pe care Statele Unite le au în Europa.

Al doilea ar fi crearea unei zone-tampon – în engleză, buffer zone – care să cuprindă o serie de țări controlate, într-o măsură mai mică sau mai mare, de Federația Rusă.

Al treilea, cred eu, este dominația economică asupra spațiului european, prin distribuirea resurselor minerale brute, cum ar fi petrolul sau minereurile, și obținerea tehnologiei de vârf a Europei, dar în condițiile și în termenii impuși de Moscova. Acesta ar fi un obiectiv pe termen lung.

Este apărat Neptun Deep de Articolul 5 din Tratatul NATO?

– Ați vorbit despre resurse. Poate fi Neptun Deep o țintă pentru Rusia, având în vedere că este o exploatare de gaze care ar putea contribui mult la reducerea dependenței Europei, sau a acestei părți a Europei, de hidrocarburile rusești?
– În mod standard, tehnic, procesul de targeting – adică prioritizarea țintelor în scopul încetinirii mașinăriei de război a adversarului – cuprinde punctele energetice, punctele de comandă, comunicațiile, zona satelitară. Toate acestea sunt bine stipulate în procesul decizional militar, indiferent de țară. 

Vă dau un exemplu foarte clar: urmăriți timp de o săptămână ce acțiuni desfășoară Ucraina împotriva Rusiei, ca formă de sancțiune economică, și o să vedeți că vizează zona energetică, producția de drone sau de echipament militar ori elementele de comandă. 

În sens invers, din păcate, asistăm la o acțiune nediscriminatorie asupra tuturor obiectivelor, inclusiv a zonelor rezidențiale și a spitalelor, fără vreo claritate în procesul de targeting al Federației Ruse.

Despre Articolul 5

– Anul acesta, când a fost descoperită – sau detonată – o dronă marină în apropierea perimetrului Neptun Deep, s-a discutat dacă zona economică exclusivă a unei țări este acoperită de Articolul 5 al Tratatului NATO. Este sau nu?
– Conform documentelor, da, este. Dar, tot conform documentelor, decizia trebuie luată în unanimitate. Mai pe scurt, cele 32 de țări, după prezentarea unui incident, trebuie să declare în unanimitate că Articolul 5 se aplică în situația respectivă. 

De aceea, nimeni nu vă poate spune concret că un caz intră sub incidența Articolului 5 până la pronunțarea oficială a NATO. Acesta este procesul, așa l-au creat aliații pentru activarea articolelor 3, 4 și 5. Dar e o întrebare grea și probabil că în timp vom afla și răspunsul.

Armata României, într-o „perioadă de tranziție”

– Avem un serviciu militar voluntar, introdus prin lege anul acesta, cu o țintă de 1.000 de rezerviști până la sfârșitul anului. Pare că suntem puțin defazați față de celelalte țări. Mulți oameni se pot întreba de ce freamătul militar care a cuprins, din motive întemeiate, alte țări nu a cuprins și România. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile?
– Cred că este o perioadă de tranziție. Este un număr care crește accelerat. Cu câțiva ani în urmă aveam un număr foarte mic de recruți și chiar limitări bugetare și de posturi. 

Aceste lucruri au început să dispară și din cultura guvernamentală: există mai multă libertate, iar Ministerului i se acordă mai multă lejeritate privind numărul de posturi și de recrutări. Totuși, e o perioadă de tranziție. 

În al doilea rând, trebuie să ne întrebăm cine mai este atras de cariera militară. Aici e o mare problemă, pentru că pachetul motivațional trebuie să convingă pe cineva să urmeze această carieră, să învețe noi tehnologii, să învețe să lupte modern. Există un întreg sistem care trebuie pus la punct.

„Cam toate țările NATO au un ritm mai lent decât cel pe care îl impune războiul”

– Serviciul militar obligatoriu credeți că ar funcționa în România?
– A mai funcționat, dar depinde și de resursele țării. A întreține o armată de 200.000 sau de 300.000 de oameni este altceva decât ce avem în prezent. Presupune fonduri planificate din timp și infrastructura necesară pentru a gestiona un asemenea efectiv.

– Dar am avea nevoie, în opinia dumneavoastră, de o armată mai mare?
– Orice aș spune aici ar putea fi interpretat greșit, iar eu nu vreau să critic nicio măsură luată până acum. Consider că actuala conducere a Ministerului a luat măsuri foarte bune în toate direcțiile: înzestrare, modernizare tehnologică, specializare. 

Dar, într-adevăr, ritmul la care asistăm la peste 200 de kilometri de noi – un ritm foarte rapid de mobilizare, de pregătire a forțelor, de digitalizare, dacă pot spune așa – depășește ritmul în care ne adaptăm noi. Și nu vorbim numai de România. Cam toate țările NATO au un ritm mai lent decât cel pe care îl impune războiul.

NATO se bazează pe descurajare

– Domnule general, ați fost reprezentant în Europa al Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO. Ce înseamnă „transformare” când vorbim de NATO?
– Adrian Ciolponea: Comandamentul Aliat pentru Transformare (n.r- ACT) se ocupă de proiecția, transformarea, studiul și identificarea soluțiilor pentru forța care va exista peste unul, doi, cinci, zece sau chiar douăzeci de ani. 

Este un ciclu destul de lung, care trebuie să le permită forțelor să fie adaptabile și să integreze noile tehnologii, de la drone și sisteme autonome până la inteligența artificială. 

Toate acestea vor contribui la un nou profil al forțelor, cu structuri și specialități diferite și cu un mod de a lupta puțin diferit de cel actual. De aceea, în NATO există două comandamente centrale.

ACT face o analiză a întregului spectru geostrategic, a dezvoltărilor tehnologice și a lecțiilor învățate din Ucraina. Avem un sector special care analizează lecțiile și experiența din Ucraina și din alte conflicte, iar toate acestea se reunesc într-un nou concept de design operațional, pe care îl numim force design.

De acolo descriem ce ar trebui să aibă o forță ca să reziste și să supraviețuiască pe un câmp de luptă digitalizat, în care timpul până la lovire scade, iar timpul decizional este comprimat la maximum. 

Totodată, această forță trebuie să devină tot mai letală și să descurajeze. NATO se bazează eminamente pe descurajare. Există mai multe tipuri de descurajare, în engleză le spunem „deterrence by denial” și „deterrence by punishment”: descurajarea prin împiedicarea inamicului să pătrundă sau să execute o operație și descurajarea prin pedeapsă.