Ion Traian Stefanescu: Un Baldur von Schirach al comunismului dinastic
Controlul minților a fost un obiectiv fundamental al dictaturilor comuniste. Toate organizațiile de masă erau de fapt instrumentele manipulării psihologice exercitată în numele plăsmuirii Omului Nou. Între acestea, UTC-ul era epicentrul acestui asalt asupra subiectivității. Ion Traian Ștefănescu, de profesie jurist, a fost un activist de un zel inegalabil în îndeplinirea poruncilor lui Nicolae Ceaușescu. Și-a început cariera politică în asociații studențești, a urmat o curbă ascendentă de funcții, a făcut parte din anturajul delfinului Nicu Ceaușescu. Alături de Cornel Pacoste și Ștefan Andrei, a fost unul dintre mentorii celui pregătit să-i succeadă lui Ceaușescu în fruntea partidului și a țării.
La mijloc, Nicolae, Elena si Nicu Ceaușescu, în stanga pozei, Ion Traian Ștefănescu, în dreapta, Ștefan Andrei. Fotografie din colecția Arhivelor Naționale.
Născut în 1942, Ștefănescu este un om foarte inteligent, a citit mult, se spune că e un expert real în Dreptul muncii. Când îl numesc un Baldur von Schirach al comunismului dinastic îl compar, mutatis mutandis, cu cel care a condus o vreme Hitlerjugend, urcând apoi în ierarhia NSDAP și a regimului nazist. La fel ca von Schirach (1907-1974), Ștefănescu a fost un activist care și-a interzis îndoielile, a acceptat ordinele venite de sus fără să crâcnească. Putea să vadă, dar a ales să fie orb. Au rămas de pomină îndemnurile sale adresate tinerilor obligați să lucreze pe “șantierele tineretului”. Asemeni idolului său, Nicolae Ceaușescu, Ion Traian Ștefănescu preconiza devotamentul “neprecupețit” pentru “cauza socialismului și comunismului pe pământul României”.
L-am cunoscut în 1972, era încă președintele Consiliului Uniunii Asociațiilor Studențești care, în urma indicației venite de la Ceaușescu, și-a schimbat numele în Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Revista “Universitas” devenea “Universitatea Comunistă”. Am luat cuvântul (mi s-a cerut) la conferința pe universitate, am cerut să se renunțe la minciunile oficiale legate de istoria României sub comunism, m-am referit la Plenara din aprilie 1968 când a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, acel moment când renăscuse, măcar pentru câteva luni, speranța unei liberalizări interne. Ștefănescu a tras concluziile, m-a lăudat pentru curajul intervenției. Am aflat ulterior că în ședința restrânsă unde se selectau delegații pentru următoarea conferință pe țară, Ștefănescu a spus că nu mai vrea să mai audă vreodată în viață intervenții precum a mea. Simțise unde băteam, a sesizat că nu vorbesc în sloganuri, mi-a făcut de fapt un mare serviciu. Detesta orice adiere de spirit critic.
Apropiat de Nicu Ceaușescu, Ștefănescu știa să promoveze și activiști ceva mai puțin brutali. Îi displăceau cefele groase. În speech-urile ținute pentru activiștii UTC (între timp devenise prim-secretar al CC al UTC și Ministru pentru problemele tineretului) era marțial, ironic și dominator, dădea cu imens aplomb citate în latină care îi “epustuflau” pe ignarii politruci cu gura căscată. Era arogant și glacial, își crease un mic anturaj de activiști ceva mai “luminați”. L-a susținut pe Stelian Moțiu, unul dintre puținii activiști cu pasiuni intelectuale reale, în momente dificile din viața acestuia.
A urmat ascensiunea cu ale ei rituri de trecere, dosarul său trebuia fortificat pe drumul către pozițiile de vârf. Aparținea unui grup care își imagina că va ajunge să facă jocurile pe fondul declinului sănătății lui Ceaușescu. A ajuns prim-vicepreședinte al Consiliului Culturii, prim-secretar de județ (Sălaj, Dolj), chiar membru supleant al Comitetului Executiv, până în ultima zi a regimului. Nu a făcut niciodată vreun gest cât de cât neortodox.
După revoluție, și-a continuat cariera didactică. Nu știu să-și fi scris memoriile ori să fi dat interviuri. Nu cred că a trăit remușcări pentru rolul său în imbecilizarea deliberată a tinerei generații. Asemeni lui Ion Iliescu, a fost un exponent al stalinismului național. În comparație cu un alt fost lider utecist (de fapt utemist), Virgil Trofin, debarcat și umilit, Ștefănescu a beneficiat până în ultima clipă a regimului de toate privilegiile nomenclaturiste. Nimic onorabil sau glorios în această viață derulată sub semnul devotamentului pentru o cauză absurdă și al îngenuncherii în fața unui despot caligular. Regimul servit și proslăvit de Ion Traian Ștefănescu a fost unul ilegitim și criminal.
INTERVIURILE HotNews.ro