Iosip Broz Tito și tragedia leninismului iugoslav

Joi la seminarul despre “Dictatori, dictaturi si film” am prezentat documentarul “Cinema komunisto” (realizat in 2011) despre rolul filmului in Iugoslavia titoistă. Din tot ceea ce a fost acel proiect politic, social, economic și chiar civilizațiional au rămas filmele despre partizani, memoria unor entuziasme intre timp veștejite si gustul de cenușă al bătăliilor fratricide. Istoricul John Lampe, profesor emerit la Universitatea Maryland, a scris o carte de referință cu titlul “De două ori a existat o țară”. Intr-adevăr, a fost mai intai Regatul sârbilor, croatilor si slovenilor, Iugoslavia interbelică. Apoi aceea titoistă, născuta in furtuna celui de-al doilea război mondial, in timpul războiului civil si al celui de eliberare națională. Pentru că in Iugoslavia, cum observa profesorul Stanley Payne, a avut loc, intre 1941 si 1945, și un feroce război civil, nu doar unul impotriva ocupatiei germane.

Filmul depune marturie pentru iluziile originare ale artiștilor iugoslavi, pentru frenezia eroică a reconstrucției postbelice și relațiile inițiale de solidaritate cu Uniunea Sovietică și cu Stalin. Dupa excomunicarea Iugoslaviei in urma rezoluțiilor Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești) din 1948 si 1949, incepe și deschiderea cinematografiei iugoslave spre Occident. Sunt invitați să joace in filmele iugoslave actori celebri din Vest, inclusiv Sophia Loren si Orson Welles. In superproductia “Sutjeska” (1973), celebrare grandioasă (și bugetivoră) a celei mai sângeroase batalii din războiul de partizani, rolul lui Tito a fost jucat, la cererea expresă a mareșalului, de către Richard Burton. In 1972, tot Burton jucase rolul celui numit de Isaac Deutscher “profetul proscris” in filmul lui Joseph Losey, “The Assassination of Trotsky”. Alain Delon a jucat rolul lui agentului NKVD Ramon Mercader. Este de presupus că fostul cominternist Tito văzuse acel film (obisnuia să vadă un film in fiecare seară). La urma urmei, Stalin ii reamintise, in 1948, că experiența lui Trotki este instructivă…

Vedem scene cu Tito (in uniforma sa somptuoasă si cu eterna țigară de foi), sotia sa Jovanka Broz, Liz Taylor și Richard Burton. Filmul a fost pasiunea cea mare, pe langa revoluție și mișcarea nealiniată, a liderului iugoslav. Fiecare moment al acțiunilor sale politice trebuia imortalizat. Leninismul iugoslav, ca și fascismul italian, era mai puțin dur decat modelul clasic de totalitarism (stalinismul și nazismul), dar miza, ca și acestea, pe supremația spectacolului. In rest, cine il contesta pe Tito, se intalnea imediat cu ubicua poliție secretă, UDBA.

Tito a fost primul comunist care a reușit să-l sfideze cu succes pe Stalin. A izbutit acolo unde Lev Troțki și Nikolai Buharin au eșuat. A mobilizat masa comuniștilor iugoslavi in efortul de afirmare a unui model diferit de acela construit in URSS. Aghiotantul său ideologic din prima perioadă a dictaturii, Milovan Djilas, ulterior unul dintre cei mai importanți disidenți est europeni, povestea că, in lupta cu Stalin, pentru a găsi argumente doctrinare, a recitit “Capitalul” lui Marx. Tito și echipa sa, intre care amintitul Djilas, dar și Aleksandar Rankovici, Boris Kidrici si Edvard Kardelj, au incercat să revitalizeze ideile lui Marx, imbrățișate și de ultimul Lenin, cel din “Mai bine mai puțin, dar mai bine” privind autonomia muncitorilor și democrația directă. Așa a prins ființă modelul autogestiunii, invocat strict demagogic de Nicolae Ceaușescu atunci când vorbea despre “autoconducerea muncitorească”. Viziunea despre partid a comuniștilor iugoslavi era mai puțin sclerotică decat a ceea a staliniștilor, dar ramanea tributară monolitismului bolșevic. Pană la moartea sa, in 1980, Tito a prigonit fără ezitare fracțiunile in partid și a respins categoric orice ispită pluripartidistă.

In felul său, Tito a fost, cum scria cineva, ultimul Habsburg. Un Habsburg motivat de internaționalismul bolșevic in numele căruia s-a opus hegemonismului sovietic. Constituția din 1974 a fost deopotriva o mare inovație (breakthrough, spre a relua conceptul lui Ken Jowitt) și o rețetă pentru dezastru. Tito rămânea președinte pe viață, dar după el urma modelul rotației anuale. Potențate de criza economică globală de sfarșitul anilor 70, conflictele dintre elitele republicane și din cele doua regiuni autonome (Kosovo si Voivodina) au atins dimensiuni explozive in anii 80. Alergau cu toții dupa tot mai anemicele resurse (Susan Woodward a examinat aceasta tema intr-o carte excepțională). In 1991, cel mai important festival de film iugoslav era anulat. Cădeau de-acum bombe, se organizau masacre, se practica la scară de masă “purificarea etnică”. Vukovar, Srebrenica, Sarajevo: tot atâtea nume ale delirului genocidar. Intelectuali faimoși deveneau profeții aventurilor nationaliste (subiectul a fost explorat in profunzime de Marius Stan in teza sa dectorat și in lucrări ulterioare).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro