Iranul, SUA și ce are de făcut România în perioada următoare în politica sa externă

Când criticii cer ca România să fie un partener mai hotărât în NATO, să investească mai mult în diplomație, să vină cu inițiative proprii la Bruxelles și să negocieze mai eficient cu Washingtonul, ei nu slăbesc cu nimic orientarea euro-atlantică a României. Din contră, ce fac este să o întărească, scrie politologul Marius Ghincea, într-un text publicat astăzi de Hotnews în care analizează cele două curente de contestare a politicii externe și de securitate a României

Pe 11 martie 2026, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea Statelor Unite de a disloca temporar avioane de realimentare, echipamente de monitorizare și comunicații satelitare pe teritoriul României, la bazele Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii, în contextul operațiunilor americane împotriva Iranului.

Parlamentul a votat în aceeași zi, cu 272 de voturi pentru, după o dezbatere în care parlamentarii AUR și SOS au încercat în mod repetat să blocheze ședința. George Simion a refuzat să voteze, i-a numit pe liderii coaliției „slugoi” și a cerut ambasadorului SUA „să nu gireze regimul Nicușor Dan”. Istoric vorbind, poziția AUR a reprezentat probabil cel mai notabil și grav caz de contestare a politicii externe românești venită din partea principalului partid de opoziție din ultimele decenii.

Reacțiile din spațiul public românesc nu s-au lăsat așteptate. Pe rețelele sociale, la televiziunile de știri și în paginile publicațiilor de știri, cetățeni, comentatori și jurnaliști au criticat, susținut sau comentat decizia parlamentului și rațiunile din spatele acestei decizii. Cele mai proeminente comentarii au fost mai degrabă cele care au contestat însăși decizia de a sprijini operațiunile militare americane din Golful Persic. Alții au întrebat, deseori la fel de vehement, de ce România acceptă să servească drept platformă logistică pentru Trump, în condițiile în care acesta a retras trupe din România, a exclus țara noastră din Visa Waiver și a impus taxe comerciale țărilor europene. O trecere în revistă a acestor poziții realizată de Adevărul nota, destul de pertinent, cum că „nu acceptăm umbrela nucleară a Franței pentru a nu fi o țintă pentru ruși, dar e OK să fim țintă pentru iranieni?”

Aceste poziții pot părea, la prima vedere, drept variațiuni ale aceleiași nemulțumiri față de politica externe și de securitate a României. Însă interpretarea mea este că ar trebui să le înțelegem drept forme diferite de a contesta politica externă românească, moduri care pleacă de la premise fundamental diferite cu privire la parametrii diplomației noastre, cu implicații pentru viitorul orientării strategice a României.

Ce și Cum

În analizele precedente publicate în paginile Contributors am identificat trei curente prezente în dezbaterea actuală privind politica externă și de securitate românească. Am identificat un curent revoluționar, promovat de dreapta radicală, care propune o ruptură paradigmatică de tradiția post-comunistă a politicii noastre externe, centrată pe o orientare euro-atlantică, un curent reformist, promovat de o coaliție pestriță de oameni politici și din societatea civilă, care cere schimbarea mijloacelor fără abandonarea direcției pro-Occidentale, dar și un curent continuist, reprezentat în principal de oamenii din instituții și de partidele tradiționale, care apără menținerea status quo-ului. Însă este insuficient să știm cine contestă și ce contestă pentru a înțelege evoluțiile interne cu privire la politica externă. Modul în care aceste curente contestă contează la fel de mult, pentru că moduri diferite de contestare au efecte diferite asupra consensului de la Snagov.

Pentru a înțelege, așadar, care sunt modurile în care aceste trei curente de gândire contestă diferite elemente ale politicii noastre externe și de securitate, propun nevoia unei distincții simple între două feluri de contestare: substantivă și procedurală.

Contestarea substantivă vizează conținutul orientării strategice. Ea pune sub semnul întrebării ideile, pozițiile și obiectivele care definesc politica externă. În cazul României, aceasta înseamnă contestarea pilonilor consensului de la Snagov, precum integrarea europeană, apartenența la NATO sau parteneriatul strategic cu SUA. Actorii care practică acest tip de contestare propun o reorientare a politicii externe, fie către multi-vectorialismul de tip Georgescu sau AUR, fie către diverse forme de „diversificare” care, la o analiză atentă, implică o distanțare de structurile euro-atlantice. Mai exact, contestarea substantivă condamnă fondul și nu neapărat forma.

Contestarea procedurală, în schimb, poate accepta orientarea strategică, dar critică modul în care aceasta este pusă în practică. Ea nu pune, de cele mai multe ori, la îndoială faptul că România ar trebui să fie membră NATO, să se integreze și să rămână ancorată puternic în UE sau să mențină o relație specială cu SUA, ci protestează împotriva calității, eficacității și performanței cu care aceste relații sunt gestionate, a actului diplomatic și a instrumentelor folosite pentru a atinge acele obiective de politică externă. Cu alte cuvinte, contestarea procedurală critică forma și nu fondul.

Decizia privind accesul SUA la bazele aeriene românești a scos la iveală ambele moduri de contestare. AUR și parlamentarii PACE au contestat substantiv conținutul politicii externe, așa cum a fost el formulat de Nicușor Dan și CSAT. Critica afirmă, implicit sau explicită, că România nu ar trebui să faciliteze aceste operațiuni militare americane, nu ar trebui să fie „slugă” a Washingtonului și, potențial, ar trebui să își regândească fundamental relația cu SUA. Pe de altă parte, o serie de voci din spațiul public, inclusiv din zona liberal-progresistă și din mediul de experți, au contestat procedural decizia, din perspectiva performanței actului diplomatic și nu neapărat legat de conținutul său. Din această perspectivă, dacă România este un partener strategic al SUA, de ce această relație funcționează doar într-o singură direcție? De ce suntem chemați să oferim baze, dar nu primim Visa Waiver? De ce Trump a retras trupe din România când noi aveam nevoie de ele, dar ne cere sprijin logistic când el are nevoie de noi? Această a doua critică este legată de performanța politicii externe, nu a obiectivelor asumate.

O distincție cu nuanțe

Distincția dintre contestarea substantivă și cea procedurală nu trasează însă o separație perfectă între dreapta radicală și liberal-progresiști. Ambele tabere practică ambele moduri de contestare, dar în proporții diferite.

Dreapta radicală privilegiază contestarea substantivă, dar recurge ocazional și la contestarea procedurală. AUR a criticat, la rândul său, subfinanțarea diplomației românești, pasivitatea Bucureștiului în formatele europene, lipsa de vizibilitate a României în formatele internaționale. Însă această critică procedurală servește, de regulă, un scop substantiv de condamnare a orientării generale și a pozițiilor concrete ale României pe teme externe. Critica curentului revoluționar la adresa performanței politicii externe este instrumentalizată pentru a delegitima orientarea externă și pozițiile substantive în sine. Ironia episodului accesului american la bazele aeriene românești este revelatoare în acest sens. AUR, care s-a prezentat ani de zile ca fiind pro-Trump, s-a opus unei cereri directe a lui Trump. Aceasta demonstrează că obiectul real al contestării nu este un lider sau altul, ci orientarea pro-occidentală ca atare. Instrumentalizarea lui Trump de către actorii suveraniști a fost întotdeauna selectivă, fiind utilă atunci când poate fi îndreptată împotriva „establishment-ului” de la București, dar este abandonată când contrazice fundamentele ideologice ale curentului revoluționar.

Liberal-progresiștii, în schimb, privilegiază contestarea procedurală, dar nu sunt imuni la contestarea substantivă. Aceasta se manifestă mai ales atunci când se pune problema ierarhiei dintre cei doi piloni principali ai consensului, între UE și SUA. În contextul fracturilor transatlantice din ultimul an, o parte din vocile liberal-progresiste argumentează că România ar trebui să acorde prioritate autonomiei strategice europene în detrimentul deferenței față de Washington, sau că parteneriatul strategic cu SUA ar trebui redimensionat în raport cu integrarea europeană. Aceasta nu trebuie văzută drept o contestare a orientării occidentale în ansamblu, dar cere cu siguranță o reconfigurare a ierarhiei interne a trinității strategice care pentru multă vreme a oferit o importanță mai mare parteneriatului cu SUA decât unei integrări europene mai aprofundate, ceea ce constituie, în sine, o mișcare de contestare substantivă a politicii externe și de securitate românească așa cum o știm noi din 1995 și până recent.

Efecte opuse

Aceste două moduri distincte de contestare a politicii externe și de securitate a României, chiar dacă sunt folosite de ambele curente care contestă status quo-ul continuist, au implicații diferite pentru viitorul orientării strategice a României

Contestarea substantivă degradează pilonii ideologici și strategici ai consensului de la Snagov. Chiar și atunci când nu câștigă majorități, ea introduce în spațiul politic poziții care anterior erau excluse din sfera dezbaterii legitime. Multi-vectorialismul, neutralitatea, „diversificarea” către Rusia și China nu erau poziții discutabile în politica românească înainte de 2020. Astăzi încep să fie din ce în ce mai mult. Faptul că AUR a reușit să transforme politica externă dintr-un subiect marginal într-un subiect polarizant este, în sine, o formă de erodare accentuată a consensului, indiferent de soarta electorală a partidului. Fereastra de opțiuni de politică publică s-a lărgit deja, iar asta va avea consecințe pe termen lung pentru politica externă.

Contestarea procedurală, în schimb, consolidează consensul. Când criticii cer ca România să fie un partener mai asertiv în NATO, să investească mai mult în diplomație, să vină cu inițiative proprii la Bruxelles și să negocieze mai eficient cu Washingtonul, ei nu slăbesc cu nimic orientarea euro-atlantică a României. Din contră, ce fac este să o întărească. Prin contestarea procedurală a politicii externe, acești critici cer ca elitele politice să livreze mai bine pe promisiunile pe care le-au făcut deja. Această critică promovată în special, dar nu exclusiv, de curentul reformist, reafirmă baza ideatică a consensului de la Snagov, cerând totodată mai multă substanță și o trecere de la vorbe la fapte.

Însă consolidarea consensului de la Snagov nu este și nu poate fi automată. Ea depinde de gradul în care establishment-ul instituțional și politic de la București ia în serios această contestare procedurală și răspunde la ea prin măsuri de reformă și printr-o asertivitate constructivă mai mare și mai vizibilă. În același timp, este important de notat că cu cât frustrările legate de performanța politicii externe, frustrări care stau la baza contestării procedurale, sunt ignorate în mod repetat, dacă reformele diplomatice sunt amânate la nesfârșit, dacă reciprocitatea cu partenerii strategici rămâne o aspirație privată în loc de o poziție publică asumată a liderilor politici, atunci critica procedurală nu mai consolidează nimic. Ea se va transforma, treptat, într-o critica substantivă. Cetățenii și experții care cer de ani de zile o politică externă mai bună, mai performantă și nu o primesc vor ajunge, în cele din urmă, să pună la îndoială însăși fundațiile politicii externe românești, într-un mod substantiv.

Ce este de făcut

Traiectoria ideilor, pozițiilor și a orientării strategice euro-atlantice care fundamentează consensul de la Snagov depinde, prin urmare, de modul în care establishment-ul de la București se raportează la cele două moduri de contestare pe care le-am identificat în acest eseu. Curentul continuist promovat de establishment, pe care l-am identificat în cartografierea mea anterioară, este obiectul contestării din ambele direcții, atât dinspre dreptei radicale, care promovează un curent revoluționar, dar și cea liberal-progresistă, care împinge curentul reformist. Iar în această poziție, continuiștii au de făcut o alegere importantă. Fie aleg să trateze toată această contestare drept una și aceeași, ori aleg să diferențieze între critica care erodează bazele ideatice și politice ale politicii externe actuale și cea care îl poate întări. Până acum, reflexul dominant a fost de a le trata drept echivalente. Elitele continuiste au tendința de a trata orice critică a politicii externe ca pe o amenințare la adresa orientării strategice a țării, confundând deseori reformiștii cu revoluționarii. Acest reflex împinge contestatarii procedurali exact acolo unde nu ar vrea să ajungă, în brațele contestatorilor substantivi.

Alternativa este ca elitele guvernante de la București să recunoască public distincția, să legitimeze contestarea procedurală legată de performanța politicii externe românești și să o canalizeze productiv.

Concret, acest lucru înseamnă câteva lucruri:

În primul rând, să arate mai multă deschidere la idei și critici din exteriorul sistemului. Am scris în repetate rânduri despre cultura instituțională exclusivistă din MAE care limitează producția de expertiză utilă doar la actorii afiliați instituțiilor strategice. Dacă contestarea procedurală consolidează fundația ideatică și politică stabilită la Snagov, atunci establishment-ul român are nevoie de canale instituționale prin care aceasta să intre în procesul decizional, inclusiv prin mecanisme consultative tratate onest și nu doar ca exerciții de PR, așa cum pare să fie cazul în acest moment, audieri parlamentare regulate privind performanța politicii externe, precum si un angajament structurat cu think-tank-urile și mediul academic.

În al doilea rând, este nevoie de o accelerare a reformei Ministerului Afacerilor Externe, care în ciuda multelor promisiuni din ultimul an continuă să fie dezamăgitoare, precum și să investească în capacitatea serviciului exterior prin alocarea de mai multe resurse. Subfinanțarea cronică a diplomației românești, pe care am documentat-o în mod repetat continuă să constituie o vulnerabilitate strategică pentru țara noastră. O diplomație subfinanțată produce exact tipul de pasivitate și lipsă de inițiativă care alimentează ambele moduri de contestare. Se va răspunde că suntem într-un an de austeritate, iar MAE, deja unul dintre cele mai precare și ponosite ministere, trebuie să strângă cureaua. Dar exemplul SRI, care a primit substanțial mai multe fonduri anul acesta, în ciuda măsurilor de austeritate, arată că de fapt alocările bugetare sunt încă, în bună măsură, o decizie de oportunitate politică.

În fine, elitele continuiste trebuie să răspundă la una dintre cele mai dificile întrebări pe care contextul geopolitic actual o ridică este legată de ierarhia dintre pilonii trinității strategice. Dacă relația transatlantică continuă să se deterioreze, evitarea acestei întrebări nu va mai putea fi o opțiune. Lipsa unei poziții clare privind raportul dintre parteneriatul cu SUA și integrarea europeană creează exact incoerența pe care ambele tabere o vor ataca, fiecare din propriul unghi.

*Text apărut inițial pe Contributors.