Izolarea a dat cel mai mare maraton cultural mondial. Românii s-au făcut că participă

Da, nu am avut timp pe vremea asta de COVID. Am trăit, nu numai eu, cea mai efervescentă perioadă culturală. Un festin, sau mai degrabă, o orgie. Dacă te ținea fizicul, practic, puteai urmări 24/7 creații artistice, de la bune la geniale, pe care le-a dat omenirea în ultimii 60-70 de ani în artele spectacolului. Teatru, operă, concerte muzică clasică, balet, musical, pop, apoi, tururi virtuale în cele mai mari muzee de artă și colecții, etc, la care s-au adăugat evenimente create ad-hoc și transmise live/înregistrate sau cursuri de balet, canto, actorie susținute de nume grele. Ceva la care nu ar fi visat nimeni, niciodată. Oricine a profitat de dar, a ieșit din pandemie cu cel puțin 10% mai deștept. Și asta pe 0 LEI!

Universul paralel a devenit realitate

Unii chiar au dreptate cu paralelismul ăsta. Arta chiar te poate duce într-un altă lume. Iar din acest punct de vedere, realizatorii s-au întrecut pe sine. Acești mari furnizori (folosesc termen economic pentru că și ei lucrează cu P&L) de patrimoniu cultural universal au dovedit că își respectă spectatorii/vizitatorii, că banii pe care aceștia îi dau sunt folosiți cu cap și inimă, nu doar să-și umple buzunarele, respectă statutul de profesionist, respectă arta, respectă înaintașii. Înregistrările, chiar și când spuneau că nu le-au făcut cu scopul de a fi difuzate, erau perfecte.

Fără intenția vreunei ierarhii, trebuie menționat efortul fiecăruia și chiar aduse mulțumiri.

Probabil, campionii acestor transmisii au fost MetOpera, din New York, și Opera de stat din Viena. Zilnic descopereai sau te reîntâlneai cu o altă lucrare. Viena a avut și program pentru copii și balet. Toate producții de clasă, întâlniri cu nume mitice deja, Pavarotti, Sutherland, Price, Norman dar și cu starurile zilei Gheorghiu, Fleming, Netrebko, Calleja sau Kaufmann. Când vine vorba de nume, numai de la aceste două teatre s-ar umple pagini, vorbim de sute de spectacole. Iar dacă Viena și-a încheiat transmisiile, MetOpera merge mai departe, așa că cine dorește poate trăi experiențe. Nemuritori ca Verdi, Mozart, Puccini, Donizetti, Bellini și Wagner au făcut regulile jocului, alături de care s-au regăsit din plin compozitori emblematici ai baroc ului ca Häendel, Rameau sau zeii ai operei moderne Șostakovici, Prokofiev, Britten, în timp ce contemporani ca Glass, Adès au restabilit încrederea că opera nu va muri niciodată. Teatrele din Europa, Australia sau America de Sud au fost mai puțin darnice, dar doar cantitativ. Fie că vorbim de Italia cu Scala, Roma (producții de operă și balet sunt încă disponibile pe YouTube-ul teatrului), La Fenice și altele, fie că vorbim de Olanda, Elveția, Danemarca, Belgia, Franța (totuși, am fost ușor dezamăgită), Spania, Germania, Rusia, normal Bolșoi și Mariinski, au făcut această perioadă ”obositoare”. Ceea ce a fost fabulos de urmărit, uneori chiar înaintea părții muzicale pentru că, pentru un titlu, uneori, parte din distribuție era aceeași, au fost montările, plăcerea de decodifica interpretările unor mari regizori ca Zeffirelli, McVicar, Carrasco, Șerban, Lepage, Freyer etc. Probabil, pentru noi, românii, deliciul suprem a fost grandioasa tetralogie „Inelul Nibelungilor” de Wagner. Pe de-o parte pentru că la noi e pierdută din orice schemă, Wagner în general, pe de altă parte, pentru că mai toate teatrele au prezentat-o în montări memorabile. Prin urmare, în decurs de doar câteva săptămâni puteai studia un întreg manual de filozofie regizorală.

Curat dezmăț spiritual.

La această oră, mai sunt încă active transmisii de spectacole. De asemenea, e bine de știut că permanent pe Operavision și Arte se transmit spectacole gratis. Alături de operă, transmisiile de spectacole de balet au făcut, și încă mai fac (unele companii își continuă programul), viața frumoasă baletomanilor. De la clasicele „Romeo și Julieta”,„Lacul Lebedelor”, „Don Quijote”, „Giselle” clasic și remake -ul deceniului făcut de Akram Khan pentru English National Ballet, la creații moderne și contemporane coregrafiate de Robbins, Balanchine, Bausch, Cranko, Neumeier, Kylián, Bejart, Cherkaoui, Pita, Clug. Mulți. Pe lângă companiile de balet aparținând teatrelor, aici au intervenit și companiile independente ceea ce a creat o variație uimitoare de stiluri și școli. ENB, NDT, New York City Ballet, San Francisco Ballet, Bejart Ballet și nenumărate alte companii, începând de la cele specializate pe flamenco până la cele experimentale. Dar, de neratat, pe 8 iulie, timp de 48 de ore, ENB transmite producția ”Cinderella in-the round”. Este o producție ieșită din comun, concepută pentru Royal Albert Hall iar coregrafia lui Christopher Wheeldon aduce povestea în zona de magie. În rolul Cenușăresei va fi unica noastră Alina Cojocaru. Ce-aș putea spune ca o concluzie generală, este că, și cine nu avusese treabă cu opera și baletul înainte, după această perioadă, dacă a urmărit doar 15% din tot ce s-a transmis, va reveni cu siguranță.

Teatru. Teatru pe pâine. Aici, englezii au fost marii jucători și câștigători (m-aș fi așteptat mai mult de la festivalurile de teatru cu tradiție). Și pentru că îl au pe Shakespeare, dar și pentru că teatrul e sfânt la ei. Opera lui Will a putut fi descoperită, și chiar se mai poate urmări, în întregime. Montări moderne sau de epocă, pe scene tradiționale ca cea de la Globe Theater (1599), Stratford Festival, National Theater, Old Vic etc. Ce mai, e ca și cum ai fi făcut o facultate numai despre The Bard of Avon. Actori tineri, staruri, regizori nonconformiști sau old school toți au contribuit la aceste luni de conviețuire cu domnul Shakespeare. Britanicii nu sunt, totuși, obsedați sau posedați. Așa că, piesele clasice sau hit uri contemporane nu au lipsit. Există și un record la National Theater, ”Frankenstein” de Nick Dear, adaptare după romanul omonim al lui Mary Shelley, regia Danny Boyle, cu Benedict Cumberbatch și Jonny Lee Miller, a înregistrat, în mai puțin de o săptămână, peste 3,5 mil. de vizualizări! Și lista ar putea continua, nu știu, cu musical-uri. Toate evergreenurile de pe Broadway, în cele mai celebre interpretări, au ”rulat” în toată lumea. Un fel de istoria musicalului văzută din pat.

Cea mai puternică de pandemie este chiar cultura vie

Nu e de mare interes ca subiect, însă e un material despre, dar cel mai lovit de efectele economice ale pandemiei este chiar sectorul cultural. În SUA și Marea Britanie e carnagiu. La americani e teroare. Fără niciun ajutor de la stat, ba, cu probleme și la dosarele de șomaj, pentru că funcție de mărimea instituției, parte din asigurări sunt plătite de firmă (teatru/organizație), dacă firma intră în faliment, la revedere bani. Cel mai recent exemplu pare să fie Cirque du Soleil, unde s-a cam dus soarele de pe strada lui. Broadway ul e închis până în ianuarie, la fel ca toate teatrele de operă de pe teritoriul american. În insulă, financiar situația stă tot foarte prost, chiar dacă aici funcționează Fondul Cultural (cu Loteria) al Arts Council – opusul AFCN de la noi, care s-ar numi mai bine AFS(inecuri)N -, și cel puțin o parte din cheltuieli pot fi susținute. Sunt mari probleme cu săli fanion ca Royal Albert Hall sau orchestre valoroase de muzică simfonică ce nu pot fi susținute în integralitatea lor. Mutîndu-ne pe continent, urgia se mai domolește, implicarea statului fiind mai mare și culminând cu Germania care, în ultimele decenii, și-a făcut un scop în sine în a promova excelența în arte. Dacă urmărești în timp, nemții par să se îndrepte spre un hub artistic global. Subiect lung și greu, dar ceva informații am mai dat la începutul acestui an într-un articol despre Oper am Rhein. Sunt teatre care deja și-au început activitatea în condiții de distanțare fizică, a fost și primul spectacol, cred că în premieră, de operă drive-in la Dusseldorf. Se încearcă revenirea la un nou normal, se văd clar intențiile de a menține sângele în circulație, însă, va mai trece ceva timp până lumea își va relua liniștită locul pe scaune.

La noi, spre deosebire de criza financiară când, tăindu-se 25% din salariile angajaților la stat, s-a tăiat și de la actori iar unii dintre ei au făcut scandal la tv, deși ei puteau să lucreze și pe persoană fizică că, nu se interzisese munca, acum, nu s-a mai tăiat din salarii, dar s-a interzis munca și nu s-a mai plâns nimeni!?! Ba da, s-au plâns cei care au fost plătiți cu șomaj tehnic. Doar independenții au trebuit să-și sugă de sub unghii, dacă au avut ce, dacă nu, se angajau curieri.

Noi, ca de obicei, la coada vacii Nu știu dacă ar fi trebuit să mă aștept sau dacă ar fi trebuit să mă enervez atât de tare încât să fac greva foamei în fața Ministerului Culturii.

Nu de acum, dar acum a explodat adevărul că, banii, mulți sau puțini, dați de guverne ”pă” cultură au fost, de fapt, aruncați pe apa sâmbetei. Ei n-au produs nici cel mai mic patrimoniu cultural. 31 de ani! Sau poate l-au produs și l-au pus la secret. Ceea ce ar fi trebuit să fie un prilej de a apropia românii de cultură, cum s-a întâmplat în întreaga lume, chiar și pe cel care nu a ajuns personal într-o sală de teatru, ci, doar taxele lui, s-a transformat într-un coșmar. O bătaie de joc. Am avut uneori senzația, în încercarea de vedea transmisii, că mă uit la reportajele alea din jurnal, care ne înfricoșează cu imagini ale mizeriilor de la gurile de deversare a apelor uzate. Precizări: nu intră în discuție independenții (ei sunt pe socoteala lor) și nici excepțiile ca: Festivalul Enescu, Opera din Iași, Opera din Cluj, Filarmonica George Enescu, cele care au ținut steagul sus. Publicul plătitor de taxe a fost ”răsplătit” cu niște înregistrări mizere. Nu meritau toate efortul de a le urmări, dar unele, spun ce am văzut personal, chiar erau de văzut. Mai mult, după ce că erau vai de mama lor, le mai și țineau doar în regim live sau reluat la oră fixă sau, în cel mai fericit caz, rulau maxim 24 de ore. Mă gândesc că le era și lor rușine, credeau că așa nu-i vede prea multă lume. Nu pot să nu-l citez pe maestrul Victor Ioan Frunză, „e o pildă cu unu’ care-și duce mârțoaga la târg, dar nu ca s-o vândă ci ca să o facă de râs. cam așa e situația cu foarte multe dintre spectacolele transmise „on-line” din țară și din buc. mai bine le țineau ascunse. necesitatea menținerii legăturii cu publicul nu exclude valoarea, singurul criteriu valabil în teatru.” Unii vor zice că n-au bani. Pentru cine are curiozitatea, bugetele instituțiilor culturale de stat, la fel ca și numărul lor, sunt într-o continuă creștere. Salariile la fel. Sunt angajați la noi care, acum, primesc mai mult decât ar primi pe același post în instituții similare din vest. Nu că ar fi mai buni, din contră, nu că ar presta mai mult, din contră, ci că așa s-a decis, dublarea salariilor. Te uiți în declarații, și vezi că un director de la o mini-instituție, acu’ patru ani câștiga 50.000 de lei pe an, un an mai târziu 100.000. Alții vor zice că n-au profesioniști. Să filmeze. Adică, în țara în care, în cinema, avem câștigători de urși, lei, frunze de palmier de aur și argint, nu se găsesc profesioniști să le dea imagine și sunet de calitate. Nici nu-ți vine să crezi. Evident, dacă mai adăugăm și serviciile care se pot închiria chiar de la televiziuni, am spus tot. Și cea mai bună dovadă este transmisia Festivalului Enescu care pierduse serviciile TVR, dar s-a repliat rapid, iar rezultatul este unul excepțional pe sunet și imagine, am văzut de-abia acum înregistrările, are probleme de montaj și regie, dar asta e altă discuție. Au fost și cazuri mixte, în care imaginea era ok, dar sonorul de coșmar. Nu, de fapt, nu există nicio scuză.

A concretizat excepțional, la Digi 24, marea noastră soprană Angela Gheorghiu: …„Noi n-avem operă română. Domnilor, dacă voi credeți că opera română există, cor, orchestră și soliști, vă înșelați. (reporter) Ce-i lipsește? Tot, ca și teatrelor”.

La operă, aș adăuga eu și corp de balet, dar nu asta e ideea. Dar, da, TOT. Deși, în urmă cu patru ani, odată cu izbucnirea scandalului de la ONB (amănunte https://www.contributors.ro/spectatorul-incarcerat-sub-daramaturile-cutremurului-onb-din-2016-strivit-de-sloganul-revolu%c8%9biei-afara-din-%c8%9bara-sau-ori-ne-placi-ori-ne-la%c8%99i/ ) dna. Gheorghiu susținea colectivul operei, și recunosc că mi-a picat foarte greu, foarte curând, și-a dat seama că nu făcea decât să ajute o instituție muribundă cu multă mediocritate la pachet, din care nu lipsesc excepțiile. Dar numai cu excepții nu se susține cultura unei țări. Nu știu ce înțeleg cei care finanțează aceste instituții, însă demontarea lor, pentru a se reclădi de la firul ierbii, e prioritatea numărul unu. Din păcate, nu asistăm decât la încercări halucinante de ”reformă”, altă bătaie de joc la adresa contribuabilului.

Ultima pe listă, să zic așa, ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns, o ”modificare” depusă la legislația privind managementul cultural de către doi foști iluștri miniștri ai culturii, ”rezolvă” problema culturii prin reducerea la două a mandatelor șefilor, maxim zece ani. Aici au găsit ei buba.

Nu vă mai plictisesc cu mandatele de zeci de ani ale celor care conduc cele mai mari teatre din lume. Desigur, noi, plătitorii, suntem primii care am avea de reproșat ceva managerilor, dar nu suntem la fel de proști ca cei care au inițiat modificările să nu știm că un manager nu le face pe toate. Iar dacă oricum, în funcție sunt puși de comisii de ne-manageri, criteriile de evaluare sunt de Stan și Bran și după contestații se ”rezolvă” totul, e limpede și pentru un țânc că problema e forma organizatorică, nu managerul, ca persoană. În fine, toate propunerile de modificări fac referire la formă și nu la fond. Și cu înverșunare se ocolește ceea ce ar fi trebuit să existe de zeci de ani o lege a Artelor spectacolului, la fel ca în țările civilizate. Bine, cei de la stat nici nu și-o doresc, de-aia focalizează doar managementul.

Pentru mine, un model de manager a fost cel al dnei Dorina Lazăr.

N-a lăsat loc de șușe, a promovat valori, a diversificat paleta de evenimente culturale, festivalul Dance eXplore sau „Nopți albe de acordeon”, concerte camerale, a promovat ticketing cu 0% adaos, și altele. Multă lume zice, e problema lor. Da, dar pe banii noștri. Iar acum, când trebuiau să ne răsplătească, s-a văzut ce au avut de oferit. Gata, banii s-au păpat.

Așa că, ca și până acum, în ultimii 30 de ani, să strângem bani să mergem să vedem artă afară iar, aici, să ne mulțumim în continuare cu excepțiile, dacă, între timp, nu va apărea punctul de cotitură și cetățenii vor avea pretenții să-și vadă banii cheltuiți altfel. Cel puțin din partea celor care au văzut în această perioadă ce minunății există pe pământ. Până una alta, sper să țină această ”supraalimentare” cât mai mult, să nu intru în depresie, de-abia acum.

Foto: capturi ecran din transmisii