Jocul dublu al britanicilor sau de ce ar trebui Uniunea Europeană să nu accepte negocierea Brexitului fără votul Parlamentului de la Londra

Puncte cheie:

• Premierul Theresa May ia în considerare varianta ca Guvernul de la Londra să invoce art. 50 din Tratatul UE, privind declanșarea negocierilor oficiale de ieșire a unui stat membru din organizație, fără acordul Parlamentului britanic[1];
• Procedând astfel, guvernul conservator dorește să deschidă o dublă perspectivă politică și electorală: pe de o parte, pregătindu-se pentru următoarele alegeri parlamentare, să dea satisfacție electoratului de centru-dreapta (conservator și ultra-conservator, moderat și radical) care a votat pentru ieșire, iar pe de altă parte, neimplicând Parlamentul în acest proces, să lase deschisă posibilitatea ca, în cazul în care franco-germanii vor pune condiții mult prea grele Marii Britanii pentru rămânerea în Spațiul Economic European, un viitor vot al Parlamentului de la Londra să anuleze toată discuția iar situația să rămână blocată pe termen indefinit;
• Este bine de știut că, în sistemul politic britanic, Parlamentul este suveran, și nici chiar referendumul, deși exprimă voința poporului și este, de regulă, luat în serios de politicienii de la Londra, fiind oricum organizat extrem de rar, nu este totuși deasupra deciziilor finale ale legislativului. Referendumul funcționează, din acest punct de vedere, doar ca un mega-„sondaj de opinie” la nivel național, oficializat de autorități, recunoscut ca atare de partidele și liderii politici, dar nicidecum ca o decizie politică a Marii Britanii;
• Strategia britanicilor este de a-și lăsa ultima carte (votul Parlamentului de ieșire din Uniune) pentru finalul negocierilor cu europenii, pentru a avea ei ultimul cuvânt și o ultimă „supapă de siguranță” în tot acest complex proces politic, dacă negocierile nu le ies bine;
• Putem presupune că guvernul May va lăsa votul Parlamentului pentru după alegerile generale, încercând astfel să păstreze controlul și asupra campaniei electorale viitoare, respectiv asupra disputei cu partidele care au fost în favoarea rămânerii în UE (în principal, laburiștii și liberalii), spunând că ei, conservatorii, respectă voința exprimată la referendum, dar și controlul asupra destinului Marii Britanii, noul Parlament rezultat din alegeri rămânând practic liber să spună NU ieșirii, “în condițiile negociate de guvern” în prealabil;
• Aș mai adăuga presupunerea că, dacă va decide să invoce art. 50 fără votul Parlamentului, Guvernul May se gândește de fapt la organizarea rapidă de alegeri generale (poate chiar în mai puțin de un an), pentru a miza pe atragerea electoratului care a votat în favoarea Brexitului, înainte ca valul pro-Brexit să se domolească;
• Uniunea Europeană ar trebui să nu accepte această bătaie de joc și duplicitatea strategiei britanice, nu doar pentru a nu risipi resursele financiare și de timp într-o negociere de un an sau doi fără relevanță politică, pe care ulterior britanicii să se gândească dacă o aprobă sau nu în Parlament;
• Trebuie spus foarte clar, fără un vot al Parlamentului de la Londra oricum nu se va produce efectiv Brexitul, nici acum, nici peste un an, nici peste doi ani. Dacă negocerile se fac fără votul prealabil al legislativului, este teoretic posibil ca, după alegerile viitoare din insulă, mai repede sau mai târziu, noul Parlament să voteze împotriva condițiilor în care s-a negociat ieșirea, și totul trebuie reluat de la capăt;
• Dacă Uniunea Europeană ar refuza să înceapă negocierile de ieșire fără o lege explicită votată de Parlamentul de la Londra, guvernul conservator ar fi automat pus sub presiune politică și electorală, trebuind să iasă din jocul dublu pe care l-a conceput și să ceară votul legislativului britanic în sesiunea care începe acum. Dacă parlamentarii conservatori (care au majoritatea confortabilă) votează împotriva Brexitului, au pierdut din start următoarele alegeri generale, iar dacă votează pentru, așa cum ar fi normal după referendum, nu mai e nimic de făcut pentru Londra iar Marea Britanie rămâne în negocierile de ieșire la mâna Germaniei și a Franței, care îi vor putea impune condițiile de acces la Piața Comună fără ca Londra să mai poată da înapoi sau să tragă de timp;
• Nu Londra trebuie să aibă ultimul cuvânt în relația cu Uniunea Europeană și nu șantajul politic sau tradiționala lor duplicitate în raport cu Europa trebuie să imprime spiritul negocierilor cu cele 27 de state membre care rămân în Uniune;
• Ne-am fi dorit, desigur, o Mare Britanie în Uniunea Europeană, dar în niciun caz una care să încurce Uniunea să meargă mai departe. În acest moment critic, a devenit clar că va trebui negociat un nou Tratat al UE, iar obiectivul este imposibil de realizat cu Marea Britanie încă în structurile europene.

*

Pe britanici, dincolo de uriașele lor merite la dezvoltarea științei, culturii și umanității, într-un cuvânt la definirea lumii moderne occidentale și a globalizării, nu cred că-i suspectează cineva de prea multă loialitate față de cauza Europei. Și asta nu de ieri, de azi. După cum am evocat și cu alte ocazii, fostul premier britanic, vicontele Palmerston (Henry John Temple), spunea de la tribuna Parlamentului, în 1848, că „noi nu avem nici aliați eterni, nici dușmani perpetui. Doar interesele noastre sunt eterne și perpetue, și pe acelea trebuie să le urmăm”. Zis și făcut.

În toamna lui 1938, prin Acordul de la München, premierul britanic Chamberlain trăda Cehoslovacia pentru o iluzorie pace cu Hitler, iar șase ani mai târziu, în octombrie 1944, când devenise clar că Germania nazistă pierdea războiul, alt premier britanic, Churchill, trăda Europa de Est pentru a ajunge la un „acord al procentajelor” cu Stalin, în care interesele strategice ale Marii Britanii din Grecia să fie respectate. Sunt doar două exemple, dar mai putem găsi și altele, de proporții mai mici, să zicem, mergând până la colaborarea secretă dintre premierul Tony Blair și „dragul meu Mu’ammar”[2] (Gaddafi), cu doar câțiva ani înaintea Primăverii Arabe și a intervenției militare britanico-franceze din Libia, scrisorile fiind descoperite recent la Tripoli.

Știu, se poate contra-argumenta că urmărirea interesului național este, în fond, esența politicii externe a oricărui stat. Nu e nimic revoltător în declarația de mai sus a lui Palmerston, veți zice, din perspectiva realpolitik. Britanicii ne pot spune și ei că, de exemplu, România este în prezent pro-UE pentru că este în interesul nostru național actual ca Uniunea să supraviețuiască și noi să fim în interiorul ei, în timp ce, dimpotrivă, 51,8% din britanici au considerat că le va fi mai bine în afara Uniunii. Deci, și într-un caz, și în celălalt, este vorba tot de interesele naționale specifice, doar că acestea sunt definite variabil, în timp și spațiu.

În cazul relației Marii Britanii cu Uniunea Europeană, cred însă că europenii vor trebui să le dea britanicilor lecția care li se cuvine, din mai multe motive. Primul este istoric. Marea Britanie nu a aderat de la început la Comunitatea Europeană, neavând încredere în șansele acesteia de reușită. Ba mai mult, a încercat să facă chiar și concurență CEE, înființând Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) în 1960 și sperând că Statele Unite vor recunoaște AELS drept principal partener european. Dar Statele Unite au susținut Comunitatea Europeană, care avea și dimensiunea politică a integrării pe care o refuzaseră britanicii, plus greutatea strategică a Germaniei și a Franței, iar AELS a eșuat practic ca mare organizație, după ce Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Austria și Suedia au trecut din AELS în CEE/UE, în perioade diferite. În prezent, au mai rămas doar Norvegia, Elveția, Islanda și Liechtenstein, iar Norvegia chiar a sugerat că ar putea bloca revenirea Marii Britanii în AELS, ceea ce ar fi constituit soluția cea mai simplă pentru ca economia britanică să rămână perfect integrată pe piața europeană comună. Cât timp a fost în funcție, președintele francez Charles de Gaulle s-a opus aderării Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, considerând nocivă prezența Londrei în structurile Europei unite. Oarecum surprinzător dacă ne gândim la trecutul generalului, de Gaulle se temea mai mult de Marea Britanie decât de Germania. În 1973, la câțiva ani după moartea lui de Gaulle, în plină criză a economiei britanice, CEE a primit Marea Britanie ca stat membru, iar intrarea în Comunitate s-a dovedit extrem de benefică economiei britanice, care și-a revenit spectaculos în următorii 10-15 ani. Acum, britanicii vor din nou să fie în afara Uniunii Europene, desolidarizându-se de dificultățile evidente prin care trece Europa.

Al doilea motiv este politic. Nu este normal să lași un stat, care oricum are clauze de exceptare de la Tratatele UE, să pună noi condiții celorlalte 27 de țări care încearcă cu greu să ajungă la un punct de vedere comun și la politici comune, să blocheze practic Proiectul European. Excepționalismul britanic în raport cu Europa trebuie să aibă totuși limitele lui, de bun simț. Da, poți participa la luarea deciziilor (Marea Britanie chiar avea o cotă importantă în Consiliul European) dar, odată luată decizia, nu poți cere scutire după scutire, excepție după excepție.

Al treilea motiv este economic. Sustrăgându-se obligațiilor sociale europene dar păstrându-și avantajul accesului pe Piața Comună, economia britanică ar fi în poziția privilegiată de a lua doar “cireașa de pe tort”, lăsând în seama națiunilor de pe continent costurile dezvoltării și menținerii unui climat economico-social de calitate, a unei piețe absorbante, cu mare putere de cumpărare și niveluri educaționale ridicate. De exemplu, universitățile europene sunt aproape gratuite, în timp ce cele britanice sunt scumpe, iar sute de mii de specialiști (medici, IT, ingineri etc.) formați în UE au ajuns în ultimul deceniu să lucreze în economia britanică, Regatul Unit preluându-i gata formați și vaccinați. Pe aceștia din urmă, Londra a anunțat că îi păstrează, în schimb pe cei slab calificați, în care statele UE nu au investit suficient, vor să îi trimită înapoi acasă. Este evident că, beneficiind de Europa unită doar ca de o piață bogată de 500 de milioane de consumatori dar refuzând “co-plata” (libera circulație, migrația, politicile sociale, contribuția la bugetul comunitar etc.) companiile britanice ar face practic concurență neloială celor europene, chiar pe piața Uniunii. Acest lucru nu ar fi corect. Marea Britanie trebuie pusă așadar pusă să plătească serios intrarea pe piața europeană, prin taxe vamale ca în vremurile de altădată, să simtă din plin creșterea costurilor în comerțul cu țările europene și scăderea competitivității interne, prin plecarea muncitorilor slab salarizați din statele mai sărace ale UE și scumpirea mărfurilor care vin din insulă pe continent. Asta și pentru ca alte țări să vadă consecințele economice ale ieșirii din Uniune iar efectul contaminării, de care se tem mulți, să fie anulat.

Ne-am fi dorit, cu siguranță, Marea Britanie în continuare în Uniunea Europeană. Mulți dintre noi iubim cultura britanică și tradițiile inovatoare ale gândirii britanice, în științe și tehnologie, în filosofie, economie, în doctrine. Dar comportamentul politic al Marii Britanii în raport cu Uniunea Europeană a devenit intolerabil. După referendumul din 23 iunie, lucrurile trebuie clarificate iar deciziile asumate pe deplin și fără ambiguități, cel puțin la nivelul acestei generații politice. Germania are dreptate, dacă Brexitul este gestionat atent și responsabil de Uniunea Europeană, nu va fi urmat de contaminarea altor țări, dimpotrivă, poate deveni element de descurajare pentru alții, chiar mai slabi economic decât Marea Britanie.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro