Klaus Iohannis dupa un an. Scurta evaluare

Presedintele Klaus Iohannis a marcat un an de la castigarea alegerilor cu un discurs in Parlament aplaudat in picioare de aproape toti cei prezenti. Este si acesta un mic indiciu de evaluare, dar semnificatia evenimentului trebuie citita pe dos. Ca un Parlament atat de retrograd si corupt se bucura sincer ca noul presedinte nu l-a mai certat, desi avea destule motive, echivaleaza evident cu o nota proasta. Ce-i confera utilitate unui sef de stat? In primul rand, capacitatea de a-si exercita atributiile constitutionale, de a veghea, intre altele, la buna functionare a institutiilor statului si de a interveni cand este cazul. Desi dispune de putine parghii, se poate baza totusi pe o arma eficienta: cuvantul. Or, acesta n-a fost niciodata punctul forte al presedintelui Iohannis.

Presedintele mai degraba a tacut cand trebuia sa vorbeasca. El insusi ar fi ajuns sa faca haz de slabiciunea lui. De intervenit prin actiuni directe, a facut-o mult mai rar decat fostul presedinte-jucator Traian Basescu, dar discretia nu reprezinta in mod necesar ceva rau. E adevarat ca si-a utilizat prerogativa prezidentiala de retrimitere a unor legi la Parlament pentru reexaminare, insa modul lui de a corecta derapajele clasei politice s-au limitat la acest gest. Aici, Iohannis a ramas in acord cu sine insusi. A promis din timpul campaniei ca va evita scandalul, tensiunile in societate si ca va cauta sa rezolve problemele mai degraba prin negociere si dialog.

Aici gasim deosebirea fundamentala de fostul presedinte. Klaus Iohannis a facut o obsesie din a evita comparatia cu predecesorul sau. Din aceasta obsesie s-a nascut si neadevarul strident rostit in discursul din Parlament, cand a spus ca, in plan extern, a scos Romania din izolarea in care se afla in ultimii ani. Daca istoria va retine ceva bun in contul lui Traian Basescu, prestatia si reputatia castigata in plan extern se vor numara cu siguranta printre ele. Ca acum le distruge si pe acestea, e cu totul alta poveste. Daca tot vorbim de izolare, unii comentatori au remarcat deja ca, in politica externa, Klaus Iohannis a reusit contraperformanta de a plasa Romania intr-un club minoritar de tari care s-au impotrivit cotelor obligatorii. Tema a devenit caduca dupa atentatele de la Paris, dar pozitia dezamagitoare a Romaniei ramane consemnata la Bruxelles si in cancelariile europene.

Revenind insa la noul stil prezidential, este important de stabilit in ce masura linistea si dialogul au asigurat – dincolo de o simpla schimbare de registru politic – si progrese reale pentru Romania. Un an este, sa admitem, putin pentru a evalua actiunile unui presedinte care in prima jumatate de an se acomodeaza cu functia. Dar presedintele Iohannis a bifat cateva promisiuni, cum ar fi votul prin corespondenta. Este un pas inainte? Categoric, pare mai mult decat nimic, dar legea e proasta, incurajeaza birocratia si va fi dificil de aplicat. Avem noi legi electorale, dar cu alegeri intr-un singur tur la locale nu putem vorbi de modernizarea lor, ci de un evident regres democratic.

Putea sa faca presedintele mai mult cand decizia se afla totusi in Parlament? Dificil de spus, dar nici nu pare sa fie incercat, parand mai degraba multumit de jumatatea de pas facuta inainte si preocupat sa impace cumva pe toata lumea. Lipsa de interes fata de substanta actiunilor sale s-a vazut si cu alte ocazii, cum ar fi numirea noului procuror-sef DIICOT. Desi propunerea fostului ministru al justitiei PSD a fost un personaj mediocru la sefia unei institutii cheie, presedintele Iohannis l-a acceptat dupa mici ezitari pentru a evita conflictul. Iarasi, o liniste politica obtinuta de dragul linistii nu cred ca lucreaza in interesul marelui public.

O nota specifica a primului an de mandat a fost distantarea de partidul care l-a sustinut in campanie, PNL. Despartirea de liberali n-a insemnat neaparat ruperea de jocul politic. A pariat initial pe Gabriel Oprea in incercarea de a-l da jos pe Victor Ponta, adica pe un compromis urat. Daca presedintele UNPR ajungea premier, nu vreau sa-mi imaginez cum arata guvernul si, mai ales, la ce cote ajungeau coruptia, nepotismul si aroganta. Am explicat in textul „Totul despre formarea guvernului Ciolos. Cat de mult si-a dorit Iohannis tehnocrati. Aparitia lebedelor negre” de ce a renuntat presedintele Iohannis la scenariul Oprea-premier, ajuns la un moment dat in stadiu extrem de avansat.

Tragedia de la Colectiv a dat peste cap planurile presedintelui si nu doar ale lui. A fost un moment de cotitura nu doar pentru partide politice, ci a reprezentat ocazia restartarii propriului mandat intrat cam repede in impas din cauza lipsei de alternative viabile la Victor Ponta. Presedintele Iohannis incepuse sa piarda altitudine si din autoritate in fata unui premier sfidator. Eliminarea temporara a partidelor din ecuatia puterii sub presiunea uriasa a opiniei publice l-a obligat sa caute solutii in afara lor. In absenta „lebedelor negre”, guvernul lui Klaus Iohannis arata astazi infinit mai prost. Presedintele Iohannis a avut parte de o noua sansa nascuta, din pacate, in urma unei mari tragedii.

Ce ramane lipsit de echivoc in timpul primului an de mandat este onestitatea cu care sustine lupta impotriva coruptiei cu institutiile aferente. Aici nimeni nu are indoieli asupra determinarii sale si a bunelor intentii. La fel in ce priveste orientarea Romaniei catre o politica pro-occidentala, cu mici nuante: mai mult spre Europa, la fel de aproape de Statele Unite? Inca nu e foarte clar, dar vorbim cel mult de reglaje fine.

Vom vedea cat de inspirate se vor dovedi in cele din urma trimiterea lui Eduard Hellvig la SRI si sustinerea acordata lui Cristian Busoi de a candida la primaria Capitalei. Exista unele semnale ca Hellvig se implica in jocul politic si nu numai, ca Busoi se bucura de sprijinul sefului SRI, iar candidatul PNL beneficiaza, in consecinta, si de increderea presedintelui Iohannis. Poate merge cam mult pe mana serviciilor, care pareau sa sustina din greu si varianta Oprea – premier in ciuda evidentei ca facea mai mult rau decat bine Romaniei. „E mai bine sa stii, decat sa nu stii”, cum ar zice presedintele, dar uneori e mai bine sa nu crezi, decat sa crezi chiar tot ce-ti spun baietii aia, mai ales cand vin cu sfaturi politice.

Pe Klaus Iohannis il asteapta un an dificil. De performanta guvernului Ciolos depinde in mare masura revirimentul mandatului sau. In rest, nu cred ca-l intereseaza foarte mult cine va castiga alegerile din 2016. Scopul sau pare sa fie conservarea puterii, nu exercitarea ei in numele unui partid anume. Obsedat sa faca altfel de politica, dar obligat de multe ori sa procedeze la fel, cam asa a inaintat presedintele Iohannis in primul an, pas cu pas. Dar cati a facut cu adevarat inainte?