„La fel ca la executarea soților Ceaușescu, nu mi-aș dori nici acum o scoatere din joc ”pe repede înainte” a toxicului Călin Georgescu”. Mărturisire puternică a criticului literar Liviu Papadima
Alegerile, fie și minimal corect înțelese, nu pot funcționa ca o cale a ”mântuirii”, a ”purificării” politicului de natura lui tranzacțională. Scenariile soteriologice sunt, prin definiție, unice și irepetabile. Ideea unei ”salvări” la patru-cinci ani o dată e de râsul curcilor, scrie într-un articol de pe Contributors.ro criticul și teoreticianul literar Liviu Papadima. „Și, da, și mie îmi e frică – ca de orice lucru pe care nu l-ai mai trăit niciodată (analogia cu 2000 are și multe diferențe). Dar n-am nici cea mai mică idee dacă o bătălie „furie” versus „frică” ar fi sau nu în avantajul rezultatului dorit”, afirmă criticul literar.
Am nevoie de ajutor de la prietenii mei.
„Și acum? Dacă rămâne tot Georgescu câștigător?”
Din seara de 24 noiembrie încerc să dau de vreun prieten sau măcar cunoscut apropiat care să fie simpatizant al lui Călin Georgescu. Mi-aș dori să pot sta de vorbă despre această simpatie, să-i pot înțelege resorturile profunde, măcar la o singură persoană adevărată.
Am avut o discuție cât de cât închegată pe tema asta doar cu un taximetrist, la două zile după turul întâi. Îmi place să vorbesc cu taximetriștii și atunci când suntem în dezacord. Spre deosebire de soția mea, care intră îndată în polemică, eu prefer, mai ales dacă mi se pare că am de a face cu o persoană interesantă, să le dau apă la moară și să-i ascult.
Omul meu, șofer ride sharing, conducea o mașină curățică, bine întreținută, avea, la cei 30-35 de ani ai lui, un aspect îngrijit și un discurs plăcut, cursiv și nuanțat, presărat pe ici pe colo cu vulgarități, așa cum fac cei care vor să-și arate intensitatea opiniilor.
L-am întrebat când a aflat pentru prima oară de Călin Georgescu și, spre surprinderea mea, mi-a răspuns că o lună a făcut, voluntar, campanie pentru el. Aici, din partea mea, mirare admirativă: voluntar? Și întrebarea ce nu putea lipsi: de ce?
Răspunsul lui conținea o serie de cuvinte pe care nu le pot reproduce în scris. În esență: ”pentru că nu puteam să-i mai suport” (urmau persoanele și caracterizările). Îi dau dreptate, îi spun că și în cercul meu de prieteni tensiunea a crescut cu apropierea alegerilor, că și noi ne-am săturat până-n gât de prosteala politică pe care ne-o pun pe masă. Doar că noi, neavând cont pe TikTok, habar n-am avut de Georgescu.
Și acum? Dacă rămâne tot Georgescu câștigător? Răspunsul mă ia prin surprindere: ”Sincer să fiu, nu prea mă mai interesează”. Aș fi vrut să-l întreb dacă a votat cu regularitate, dar mi-o ia înainte: ”Aș putea vota și cu Lasconi”. Pauză. ”Da’ nu pot vota cu o femeie. E ca și cum aș lăsa-o pe nevastă-mea să conducă ea casa”.
Noroc că am ajuns la destinație, că începusem deja să simt cum îmi pierd calmul.
„Realismul magic”
Într-un fel, lecția taximetristului m-a răcorit și pe mine. Mă săturasem de analizele care rostogoleau toate ipotezele cu putință pentru a explica aparent inexplicabilul – mâna rușilor, TikTok-ul, sprijinul bisericii, blatul lui Ciolacu, poate chiar și al lui Ciucă etc. –, ignorând cu nonșalanță una foarte la îndemână. Apariția ”din neant” a candidatului-surpriză părea, pentru mine, să indice că decizia multor votanți de a se urni către cabinele de vot fusese una de ultimă oră, sub impulsul unei stări de moment.
Alba-neagra jocului politic din ultimii ani ne-a împiedicat să ne dăm seama că se va menține, și de această dată, pattern-ul profund al opțiunilor electorale românești, votul negativ. Iar acesta nu doar persistase, ci se extinsese și adâncise. În loc să se voteze oponentul lui X (Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dăncilă…), a fost preferat oponentul ”sistemului”. În locul lui ”ăla” au fost puși ”ăia”, văzuți ca o infamă cârdășie.
De atunci, cu tot mai multe informații disponibile, bursa explicațiilor s-a îmbogățit – oscilând, totuși, între doi poli: ”seducția” (votul pentru Georgescu) pe de o parte, ”furia” (votul împotriva sistemului, Elena Lasconi inclusă) pe de cealaltă parte.
Un coleg de la Universitate, Marian Zulean, e de părere că, în mesajele lui, candidatul mesianic transferă în discursul politic caracteristicile unui curent literar, „realismul magic”, în care, grosso modo, supranaturalul e perceput ca făcând parte din realitatea curentă. Romanul „Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez, de pildă, imaginează numeroase astfel de situații de amestec de lumi.
Totuși, nu cred că succesul fulminant al romanului s-a datorat faptului că cititorii ar fi crezut faptele narate în acesta. Călin Georgescu, în schimb, solicită cu mult aplomb ca ascultătorii lui să fie convinși că li se inoculează nanocipuri în sucurile de pe piață, că latina se trage din limba dacă, că apa e îmbuteliată ca să i se manevreze informația și multe astfel de bazaconii.
„«Speranța» pe care o vehiculează Călin Georgescu către alegătorii săi e fie o utopie neroadă, fie o mare escrocherie”
Un prieten din Galați, Doru Căstăian, crede că polarizarea între adepții celor doi candidați rămași în cursă e o nouă punere în scenă a străvechii „gigantomahii” a luptei dintre bine și rău și că susținătorii fiecăruia se consideră ostași ai cauzei binelui, doar că altfel definit: pe de o parte tabăra non-politică a ”păcii”, a ”iubirii”, a ”demnității” și ”credinței”, pe de altă parte tabăra politică a ”democrației”, ”drepturilor individuale”, ”apartenenței euroatlantice”.
Așa stând lucrurile, pare să avem de a face mai degrabă cu un război cultural decât cu unul electoral. Paradoxul grotesc este însă că acest război se poartă cu arme eminamente politice – voturile alegătorilor – menite tocmai să detensioneze divergențele de opțiuni valorice. Alegerile, fie și minimal corect înțelese, nu pot funcționa ca o cale a ”mântuirii”, a ”purificării” politicului de natura lui tranzacțională. Scenariile soteriologice sunt, prin definiție, unice și irepetabile. Ideea unei ”salvări” la patru-cinci ani o dată e de râsul curcilor.
”Speranța” pe care o vehiculează către alegătorii săi Călin Georgescu e fie o utopie neroadă, fie o mare escrocherie. Foarte probabil se va dezumfla ca un balon. În cel mai rău caz, puțin probabil dar nu exclus, s-ar solda cu sfârșitul unui ”sistem” cu partide politice și competiție electorală periodică, aruncând România într-o distopie greu de imaginat.
„Sunt prea multe trasee încrucișate pentru ca mintea mea să poată ieși din păienjeniș”
Eu unul cred că așa ceva nu va fi cu putință și nici măcar dorit de cei care, precum Călin Georgescu, flutură stindardul izgonirii Răului din România odată pentru totdeauna. Mie unul revizuirea, zi de zi, a sloganurilor abrupte ale acestuia privind UE, NATO, Deveselu, pluripartitismul, constituționalitatea etc. îmi arată că avem de a face mai mult cu un escroc abil decât cu un fanatic misticoid, un ”psihopat”, cum îl caracterizează Gabriel Liiceanu.
În plus, s-ar putea ca tuturor acestor explicații serioase, documentate, în notă gravă, să li adauge și altele, de-a dreptul frivole. În 2000, când am mai avut surpriza calificării ultranaționalistului Corneliu Vadim Tudor în turul doi la prezidențiale, ridicat pe val, ca și acum, de un eșantion masiv de votanți tineri, au fost voci care să susțină că mare parte dintre aceștia au votat ”la caterincă”, în derâdere, jubilând apoi la contemplarea derutei create ”în sistem”. Chestia asta consună, în bună parte, cu povestea taximetristului meu. Ca de obicei, însă, pârtia nu a fost explorată mai departe, rămânând o ipoteză printre multe altele.
Conspirație internațională +/- internă? Toxicitatea unor tehnologii scăpate de sub control? Revanșa fundamentalismului religios față de statul laic? Acțiunea perfidă a B.O.R.? Falimentul sistemului? Psihopatie? Escrocherie? Reacție emoțională supraîncinsă? Ieșirea la suprafață a unei subversivități profunde, orbește ignorate? Incompetență sau complicitate ascunsă a ”organelor statului”? Speranță sau demență colectivă? Clarviziune sau prostie și ignoranță?
Sunt prea multe trasee încrucișate pentru ca mintea mea să poată ieși din păienjeniș. Mă întreb acum, simțind că textul mi se apropie de final fără nicio concluzie la orizont, de ce m-am apucat să-l scriu?
„Da, și mie îmi e frică”
Și eu, ca mulți alți colegi de breaslă, am găsit de cuviință că, măcar în ceasul al XIII-lea, e cazul să încerc ca, fie și infinitezimal, să împiedic un deznodământ nedorit: alegerea unui președinte dubios, care s-a pronunțat împotriva valorilor politice pe care le consider esențiale pentru România, substituindu-le valori care ar trebui să rămână în afara dezbaterii politice, precum credința religioasă sau adevărurile (pseudo)științifice.
Nu știu însă dacă pot să modific, prin ceea ce scriu, măcar cinci, măcar trei, măcar un vot pe 8 decembrie. Sunt sceptic, pentru că nimeni nu m-a ajutat până acum să îmi prezinte, personal, un admirator al lui Călin Georgescu cu care să dialoghez, ca să înțeleg, cât de cât, cum ar trebui purtat un asemenea dialog.
În principiu, ar trebui să existe profesioniști în materie, care să facă treaba asta. Din nefericire, nu le-am simțit aproape deloc prezența. Am auzit numai comparații de cifre, uitându-se nu numai vorba cunoscută că ”cu statisticile poți demonstra orice” ci și adevărul elementar că sondajele uzuale nu spun mai nimic despre ce e în mintea și în sufletul celor intervievați.
Prind din zbor, de la un post tv dezagreabil, știrea că Elena Lasconi a refuzat să participe la o dezbatere televizată cu Călin Georgescu motivând că ”îi e frică”. Așa să fie, sau e iarăși o informație răstălmăcită? Și dacă invocarea fricii e reală, a fost ea inspirată de sfătuitorii de campanie? Gabriel Liiceanu își încheia prima intervenție despre prezidențiale din Contributors cu o mărturisire similară. Soția mea, prietenii mei îmi spun același lucru. Și, da, și mie îmi e frică – ca de orice lucru pe care nu l-ai mai trăit niciodată (analogia cu 2000 are și multe diferențe). Dar n-am nici cea mai mică idee dacă o bătălie ”furie” versus ”frică” ar fi sau nu în avantajul rezultatului dorit.
Atunci, dacă nu am, de această dată, niciun vot de câștigat, niciun sfat de dat, nicio explicație de furnizat, de ce mai scriu acest articol? Pentru că nu pot altfel.
Și pentru că, asemeni lui Doru Căstăian, mă gândesc și eu că, într-un fel sau altul, runda asta om supraviețui, însă ar fi tot mai greu de înghițit dacă am continua să facem aceleași gafe monumentale, atât în privința ofertei electorale, cât și a crasei inculturi civice și politice a electoratului.
Două argumente împotriva intervenției în forță a statului în cazul lui Călin Georgescu
Abia am trimis textul spre publicare și situația s-a schimbat încă o dată radical. Documente desecretizate de către președintele României indică o participare masivă și de durată a unor ”actori statali” și ”non-statali” la un proiect de ”lovitură electorală” atent orhestrat. Călin Georgescu acuză, previzibil, o diversiune din partea ”sistemului” care își apără pozițiile. Chiar dacă numai o câtime din informațiile apărute sunt adevărate, ele îl descalifică complet pe candidat și candidatura sa. Mai grav încă, îl așază pe Călin Georgescu sub amenințarea justificată a răspunderii penale.
Întrebările se mută, în consecință, dinspre ”Cine / cum e Călin Georgescu?” și ”De ce l-au votat masiv românii în turul întâi?” către ”De ce reacționează abia acum organele statale dezvăluind o fraudă de proporții, îndelung pregătită?” și, mai ales, ”Ce ar trebui să facă în cele câteva zile care au rămas până la vot?”
Există împotriva intervenției în forță a statului asupra candidatului prins cu șoalda două argumente care atârnă greu. Cel dintâi, o descalificare intempestivă a favoritului cursei poate duce la un efect de ”eroizare” a acestuia, întărindu-i aura unui David care se ia la trântă cu un uriaș aparat represiv și opresiv – ”sistemul”. Al doilea argument, și mai puternic, este că nu mai avem vreme pentru o descalificare care să străbată toți pașii procedurali prevăzuți de lege.
De Crăciunul lui 1989 am asistat, împreună cu alte milioane de români, la simulacrul procesului soților Ceaușescu, urmat de condamnarea și executarea imediată a acestora. Îi urâsem pe amândoi. Național-comunismul dinastic instaurat de ei mi s-a părut abominabil. Stătusem în fața focului armat ordonat de ei împotriva propriului popor. Speram și eu, ca foarte mulți alții, că îndată ce vor dispărea din scenă vor înceta și misterioasele confruntări stradale presărate cu atâtea cadavre nevinovate. Cu toate astea, m-am simțit dezgustat de soluția aleasă și am avut sentimentul că România pășea cu stângul în epoca post-ceaușistă.
Ca și atunci, nu mi-aș dori nici acum o scoatere din joc ”pe repede-nainte” a toxicului Călin Georgescu.
Totodată, și varianta lui laissez faire are enorme dezavantaje. E ca și cum ai spune ”Nu e treaba statului. Să dea poporul verdictul, cu ștampila de vot.” O astfel de versiune ar transforma procesul electoral în ceea ce el nu este și nu poate fi: un act de justiție.
INTERVIURILE HotNews.ro