La început de ianuarie, Ionuț abia se întorsese în București, după Sărbători. „În acea noapte, am observat pe întuneric puncte albe pe perete. Am crezut că sunt purici”. Nu erau. Atunci a început coșmarul: „Credeam că o să-mi pierd casa”

„De trei luni, trăiesc doar cu câteva haine, un cearșaf și o pernă pe care le spăl încontinuu. Restul lucrurilor sunt sigilate în saci menajeri, înșirați prin toată casa. Dacă m-ar vizita cineva, ar crede că sunt un ucigaș în serie. Adevărul e altul: am avut o invazie de ploșnițe de pat, care m-a teleportat într-un univers paralel, contaminat în întregime de aceste insecte”, scrie jurnalistul Ionuț Dulămiță, într-un text publicat de site-ul Panorama.

Deși mici cât un bob de orez, ploșnițele sunt greu de stârpit. Te izolează, îți sapă în psihic și te fac să te simți copleșit de rușine și îndoieli. Te obligă să te confrunți singur cu scenarii sumbre: „O să-mi arunc toată mobila? O să-mi pierd casa?”. Te fac să-ți chestionezi viața și să vezi suferința altora: o bătrână uitată de lume cu un etaj mai sus a ajuns la azil cu ciupituri de ploșnițe.

Era început de ianuarie, abia mă întorsesem în București, după Sărbători. În acea noapte, am observat pe întuneric puncte albe care mișunau pe perete. Mă pregăteam de culcare, în patul din living, unde mai obișnuiam să dorm. Nu le-am dat importanță. A doua noapte, au apărut din nou și le-am simțit și în pat. Mă ciupeau de degete și încheieturi, iar când le striveam, lăsau urme mici de sânge pe saltea. Am crezut că sunt purici.

Am curățat bine patul, am aspirat și am dat cu mopul. Două zile nu le-am mai simțit. Apoi au reapărut. Am văzut și insecte mai mari. Ciupeau agresiv. M-am mutat în dormitor, dar au venit și acolo după mine. Am început să mă îngrijorez. Brusc, mi-a venit în minte cuvântul „ploșnițe”, ca o revelație. Nu știam mai nimic despre ele, doar că se ascund sub saltele.

Am căutat pe net și mi s-a confirmat: aveam „ploșnițe de pat”. Insecte care se hrănesc cu sângele nostru și al animalelor de casă. S-au născut cel mai probabil din paraziții liliecilor și s-au mutat la oameni atunci când aceștia s-au stabilit în peșteri. Apoi i-au urmărit peste tot de-a lungul istoriei. Până în locuința mea cu două camere din Drumul Taberei. Într-un bloc îngrijit, cu 10 etaje.

Le-am găsit în pliurile saltelei și în cadrul patului. În ramele tablourilor și printre paginile cărților. Erau de toate dimensiunile: de la puncte albe, abia vizibile, la adulți maronii, de câțiva milimetri. Trec prin mai multe stadii și în fiecare vin spre tine cu insistență. Preferă lemnul și locurile ferite. Se strecoară ușor și-și depun ouăle oriunde: în colțurile mobilierului, în găurile din pereți și parchet, după plinte, prize sau tocuri. Pot rămâne nedetectate luni întregi, deși lasă multe puncte negre acolo unde-și fac cuiburile.

Ziua stau ascunse, noaptea ies la vânătoare, atrase de căldura corpului și de dioxidul de carbon emis de respirația noastră. Oamenii sunt hrana lor, așa că se ascund cât mai aproape de ea, la mai puțin de doi metri. Cum nu dormim în bucătărie sau în baie, apar pe-acolo doar în trecere. Pe balcon nu rezistă, pentru că e prea frig pentru ele. Dacă le e foame, apar și când suntem treji. De asta le vedeam pe pereți și pe tavan după 11 noaptea, înainte de culcare. Uneori nemișcate, alteori deplasându-se rapid.

Rușinea și mobilizarea

Le-am asociat la început cu mizeria, ca mulți alții. Ba chiar credeam naiv că provin din ea. Așa că prima dată m-a lovit rușinea. Vina că nu făceam curățenie suficient de des. Apoi am aflat că mizeria nu e o cauză în sine. Le ajută să se ascundă. La fel și spațiile aglomerate cu obiecte. Cel mai adesea, le aduci chiar tu în casă, prin haine, bagaje sau mobilă la mâna a doua. Le poți lua mai ales din hoteluri sau alte locuri infestate, dar și din mijloace de transport în comun. Alteori, vin din vecini sau ți le aduc alții în casă.

După rușine, a venit anxietatea. Am renunțat să mai caut explicații pe net și am decis să acționez. Aflasem că temperaturile mari răpun ploșnițele și ouăle lor. O indicație sfântă era să spăl toate țesăturile la 60 de grade. Unele lucruri riscau însă să se micșoreze, iar în mașina mea de spălat nu încăpeau pilote. Așa că m-am bazat pe două soluții anti-ploșnițe dintr-un magazin de bricolaj; una dintre ele era și pentru textile. Am făcut curat temeinic, am aspirat saltelele și am dat peste tot cu cele două soluții.

După trei zile de încercări, mi-am dat seama că acestea nu erau eficiente.

Nopțile mele deveniseră angoasante. Ploșnițele de pat apar doar pe întuneric, așa că stingeam lumina în camere și așteptam jumătate de oră sau o oră, să iasă din ascunzători. Apoi mergeam la vânătoare. Când dormeam, mă ciupeau fără milă. Aveam usturimi și mă scărpinam încontinuu. Mă culcam în pantaloni lungi și șosete, cu căciula pe cap, cu fermoarul hanoracului tras până sub bărbie și cu plapuma până la urechi”.

Citește cum a reușit Ionuț Dulămiță să scape de ploșnițe, pe Panorama.