Lemnarii din Apuseni, loviti de doua ori de criza: Nu mai avem nici lemn, nici cumparatori. Ne-a mai ramas doar aer, sa-l respiram!

Oamenii muntilor nu au multe posibilitati. Largimea lor e strimta, cum spunea unul dintre ei. Stinca e stearpa, iarna prea lunga. La ei, spune domn Costel, criza a inceput sa se simta de mai bine de un an. „Si se simte pe piele, se simte rau de tot! Noua ne-au taiat padurile, oamenii munceau cu ziua la padure, la firmele care exploatau, la Ocol, la cei care construiau cabane. Acum nu mai au unde. De anul trecut n-am mai vindut nici macar un lemn!” Domnul Pop confirma trist. „In iarna asta nu am avut rumegus nici cit sa astern la oi.”

La gaterul de linga biserica din Maguri-Racatau, in linistea insorita a diminetii, domn Costel, proprietarul, nea Emil si un ajutor din sat taie niste cherestea pentru o bucatarie de vara, a lor. De la capatul benzii se infoaie in lumina rece o pulbere de rumegus proaspat. E prima data cind taie lemn de anul trecut incoace. Il aveau ramas si s-au hotarit „sa nu steie si sa faca o bucatarie de vara”.

Nea Emil Foto: HotNews.ro

Dar lemn nu se mai taie, ”brazii s-au gatat, muntii sint goliti, niste fag pentru foc, cam atit se mai aduce din padure.” „Au dus tot”, explica nea Emil.

„Au dus zi si noapte, va jur, au carat cu camioanele si cite 20-30 de metri cubi de lemne intr-un camion. De 6 ori pe zi, de trei-patru ori pe noapte. Le incarcau in vagoane la Huedin si drum intins spre Austria! Asa s-au dus peste hotare padurile noastre. Pe vremea lui Nastase s-a facut jaful cel mare. Veneau cu acte, de la Bucuresti si taiau, mii de hectare de padure au fost rase. De pe aici, din Măguri, de la Podul Dobrosului, si mai incolo spre Marisel s-au curatat brazii, tot lemnul de constructie, nu mai avem nimic! O firma austriaca a taiat pe aici, Verholț. Aia care ne-au cocosit mai demult, ne-au jefuit acum! Cu voie de la Bucuresti! Noua, asa s-o cumpanit la conducerea comunei ca noi ne-am trezit cu pajistile, cu goliciunile. noua ne-au dar rugii, restul l-au vindut! L-au vindut, ca nu era al lor! Cum sa va explic eu sa intelegeti mai bine? Am lucrat 11 ani la padure, din asta traim aici, cind vorbesc, stiu ce va spun. Dar noi, astia de aici, muncim ani la rind pentru 20-30-50 de lei pe zi la unii care rad padurea noastra de pe fata pamintului, o incarca in camioane si o duc in Austria. Noi traim de pe o zi pe alta. Dar traim. Apoi vine criza, nu se mai construieste, nici micile gatere ale locului nu mai au comenzi si tot atunci ne trezim ca nu mai sint nici padurile! Gata! S-a terminat!”

Domn Costel este mai resemnat, are o figura blajina si intareste de fiecare data ce spune Emil, vecinul lui. „Copiii au deschis o farmacie aici in sat. Pe mine m-au luat fochist acolo”, glumeste domn Costel.

Nea Costel Foto: HotNews.ro

„Gaterul nu mi-o mai mers. E mare prapadul, doamna. Ia uitati-va la trunchiul aista! Vedeti inelele din lemn? Fiecare inel inseamna un an. Asta are 50 de ani pe putin. Asta 70. Sint multi ani, nu? Cind mai cresc padurile noastre la loc? Inainte vreme se taia cu cap, se marcau brazii mai batrini de 100 de ani, apoi aia de 80 si doar rariturile. Apoi se plantau la loc. Plantam in fiecare an. Acum s-au taiat 1.000 de hectare si s-a plantat unul. De la cap, doamna, de la cap pornesc toate. Aia care ne conduc nu sint oameni! Vin din patru in patru ani, ne dau o punga de zahar si ne indeamna la vot. Oamenii tac si rabda. Pe oamenii astia tineri care mai taie si ei o caruta de lemne ii amendeaza, iar la trei abateri fac puscarie. Unii au ajuns sa vinda caii sa plateasca amenda. Dar ia uitati-va la camionul ala cu prelata, stiti ce are acolo? Vine din munte cu lemn. Tot mai cara! De unde e de unde nu e, tot mai gasesc cit sa duca in Austria lor! Praduiesc cu acte!”

Nea Emil a fost in comisia de votare. „S-a ajuns la asa deznadejde ca oamenii nu mai vor nimic! Nu mai vor sa auda de nimeni, nu mai vor sa voteze pe nimeni! Din o mie de persoane au votat 80!” De pe gardul de linga gater zimbesc, din pozele portocalii, Rares Niculescu si EBA.

Mai jos, spre apa se aud securi. O echipa de lemnari, zilieri la Ocolul Silvic, taie trunchiurile, le sparg si le leaga in baloturi. Lemne de foc pentru italieni.

„Acolo a luat-o cu moda asta cu focul de lemne”, ne explica Lucian. „Taiam fag, il aranjam in bucati micute, il facem pachete si merge la Italia. Noi luam 20-30 de lei la ziua de munca. E putin, dar ce sa facem? Si asta cind avem de lucru, pentru ca acum, adica de vreun an incoace nu mai avem comenzi, nu avem de lucru.”

Lucian are trei copii acasa, cu totii traiesc din ce bani scoate el cu miinile si din citeva vaci. „Anul trecut am avut patru vite. Am facut actele pentru subventie si am primit in loc de 7 milioane cum o fost vorba, doar patru nouasute! Ca n-or mai fost bani! Or dat doar ce venea de la Europa si ce trebuia sa puna guvernul nostru n-o mai pus, ca o venit criza si n-or mai avut bani! Anul asta, eu am avut zece vite, ei nu, ca tot la patru imi dau subventie! De ce? iar nu au bani si ne dau ca anul trecut, doar ce vine de la Europa! Iar vitele, la jumate or scazut preturile, nu mai iei nimic pe ele! Cresti o vaca un an de zile si ei sub zece milioane pe ea!”

Ion e cel mai batrin din echipa de lemnari platita de Ocol sa faca „lemnute” de foc pentru italieni. El face o scurta prezentare a bursei lemnului din ultimii ani. „Daca acu doi ani un metru cub de lemn de rulaj ajungea la 3,7 sau chiar 4,2 milioane, acu se vinde si cu 2,4 milioane. Ca nu mai are cine sa-l cumpere! In neregula e ca nici nu mai e lemn! La cit e de rar bradul, ar trebui sa-l scumpim, dar noi il ieftinim si nici asa nu mai avem clienti! Nu se mai construieste! Daca acu un an doi ne plateau si cu un milion la zi, cind era de lucru la padure, acu luam 20-30 de lei. Ce sa facem, noi am fost sezonieri, zilieri, nici somaj nu avem! Dar avem concurenta! Ca vin amaritii aia din Maramures, si ei priceputi in ale lemnului, vin cu caii lor cu tot sa lucreze la padure, si pe putin. Va dati seama, vin de acolo dupa un ban si nici pe ala nu-l mai gasesc! Nu stiu ce ne vom face!”

Tanti Silvia si nepotii Foto: HotNews.ro

Pe poarta de lemn innegrit de ploi, doamna Silvia a scris linga aceleasi afise cu Rares si Eba, „Vindem cas de oaie”. Am gasit-o bagind piinea in cuptor. E singura cu nepotii, copiii sint sus, la stina, la Jar. Au 180 de oi, dar treaba nu mai merge. Oile maninca mult, cit e iarna de lunga, iar brinza si cas nu se mai prea vinde. Daca alta data veneau domnii si luau 4-5 kilograme, acum iau un kil doua, cel mult. Doamna Silvia are 70 de ani. Nu a plecat nicioadata de la poalele muntelui. In fiecare zi se trezeste de dimineata cu grija animalelor, a copiilor, a piinii, a focului si a casului.

Nepotii vor sa plece la oras, la scoala. Cei de sus, „de la casile alea ca piunezele pe munte”, au plecat toti, la cimitir, in vale. Doamnei Silvia i se intuneca privirea: „Om pleca toti, ca nu mai are nima nevoie de noi aici!”