Literatura ca autocritica nationala: Ioan T. Morar si curajul asumarii trecutului

Exista carti de fictiune ori memorialistice care pot fi mai revelatoare in privinta traumelor istorice decat tomurile strict academice. Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor Primo Levi, Aleksandr Soljenitin, Varlam Șalamov, Paul Goma, Margarete Buber-Neumann, Vasili Grossman, Lena Constante, Tadeusz Borowski, Imre Kertesz sau Danilo Kis. In romanul “Negru si Rosu” aparut in 2013 la editura Polirom, Ioan T. Morar recompune, cu un extraordinar curaj etic si cu un veritabil har estetic, catastrofa Holocaustului si a prigoanei impotriva tiganilor (spre a folosi limbajul epocii) ca parte a unei aventuri identitare deopotriva fascinanta si derutanta.

Aceasta cutremuratoare carte, scrisa intr-un registru stilistic deliberat minimalist, fara nicicun fel de hiperbole si inflorituri retorice, emancipata de orice patetism, trista si coplesitoare precum subiectul ei, precum norii plumburii adunati deasupra Odessei in flacari, ar trebui studiata in licee la cursurile de literatura romana ca parte a unei bibliografii indispensabile. Una care exploreaza in profunzime ce-a insemnat secolul ideologiilor “purificatoare”, al lagarelor de concentrare si al deportarilor in masa. Este vorba de un veac dominat de ceea ce Mircea Mihaies numeste “satanica roata a norocului”. Diavolul s-a intruchipat in istoria acelui secol de o violenta fara precedent, iar Ioan T. Morar, asemeni lui Dinu Pillat in “Asteptand ceasul de apoi”, despre demonism vorbeste in cartea sa.

Georgian Nicolau, personajul principal al cartii traieste schizoid, este in egala masura cameleonic si terorizat de propriul oportunism, zelot devotat Conducatorului genocidar si, in final, gata sa se desparta irevocabil de acesta, intr-un gest paricid care aminteste teatrul antic. Este romanul unei cariere in lumea cazarmilor, a intrigilor de culise, a serviciilor secrete si a isteriilor ideologice, a unei lumi burgheze pe cale de naruire si a celei totalitare in plina ascensiune. Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului (Shoah si Porajmos), cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman.

Ororile de la Odessa, rolul Armatei Romane, ascultand orbeste ordinele unui maresal obtuz, megaloman si rasist, in organizarea unui masacru inspaimantator, una din acele atrocitati care vor ramane pe veci inscrise in istoria barbariei dintr-un secol fara egal intru crime, faradelegi si infamii, trebuie cunoscute si recunoscute daca vrem sa exorcizam acel rau din care s-a nascut monstrul. Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

“In fata cui sa ne scuzam, Stefan?” “In fata Istoriei, in fata a ceea ce se va scrie acolo…”Citind cartea lui Ioan T. Morar nu ai cum sa nu intelegi, daca iti pasa de viata umana, de viata in general, ca eroizarea unui Ion Antonescu, o intreprindere negationista pe care unii o continua si azi, este o forma de obscenitate.

Fratele tatalui meu, Abram Tisminetki, a murit ars de viu pe un slep din portul Odessa, impreuna cu sotia sa si doi copii,o fata si un baiat, amandoi sub cinci ani. Nu fusese comunist, era de profesie croitor. Avusese un mic atelier la Soroca, l-a pierdut dupa anexarea Basarabiei in iunie 1940. N-a mai apucat sa se evacueze, a ajuns cu familia la Odessa. Restul poate fi citit in acest roman rascolitor. Ii multumesc lui Ioan T. Morar ca l-a scris. Cum ar trebui sa-i multumeasca atatia dintre cei care, evrei sau romi la origine, au avut rude deportate, umilite, lichidate in infernul numit Transnistria. Genocidul armenilor, Gulag, Shoah, prigoana si exterminarea romilor (“Devorarea”, Poraimos), genocidul din Rwanda, masacrul din Indonezia din 1965, cimpiile ucigase(killing fields) din Camodgea devenita Kampuchea sub Khmerii Rosii, crimele impotriva umanitatii comise de stalinistii ajunsi la putere in toate regimurile de tip sovietic, iata numele rusinilor absolute din secolul XX.

In aceste momente, odata cu sanctificarea lui Ioan al XXIII-lea si a lui Ioan Paul al II-lea, este bine sa ne reamintim ca acesti suverani pontifi au fost cei care au respins mitul antisemit al poporului deicid. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a consfintit pozitia Bisericii Catolice in aceasta privinta: antisemitismul e un pacat major, o agresiune impotriva crestinismului. Iata un fragment din cuvantul Papei Ioan Paul al II-lea la Muzeul Memorial Yad Vashem din Ierusalim:

As bishop of Rome and successor of the Apostle Peter, I assure the Jewish people that the Catholic Church, motivated by the Gospel law of truth and love, and by no political considerations, is deeply saddened by the hatred, acts of persecution and displays of anti-Semitism directed against the Jews by Christians at any time and in any place. The church rejects racism in any form as a denial of the image of the Creator inherent in every human being.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro