Liviu Papadima: Apendice la o dezbatere prematur curmată: proiectele de Legi ale învățământului

Am ascultat azi explicațiile oferite de ministrul Sorin Cîmpeanu postului Digi Tv la ora 12.00 în legătură cu proiectele de Legi ale învățământului. Ca de obicei, domnia sa a dat răspunsuri directe, la obiect, care însă poate pentru unii – printre care mă număr – au sporit confuzia, în loc să o diminueze.

1 Legalitate

O mare nedumerire, pentru foarte mulți români, este de ce dezbaterea publică pe marginea proiectelor a durat atât de puțin și a fost programată într-un răstimp în care profesorii din întreg învățământul nostru erau în concediu, având deci șanse mici de a urmări dezbaterea sau de a participa la ea. Prompt, domnul ministru ne-a oferit o explicație, cel puțin la primul aspect. Mai exact, la refuzul – imposibilitatea, susține domnia sa – de a prelungi dezbaterea, din cauza constrângerilor legale. A uitat însă să spună care sunt aceste constrângeri, în ce text normativ pot fi găsite. Un detaliu, totuși, relevant, mai ales pentru un oficial care și-a făcut un titlu de glorie din adevăr și exactitate.

Nefiind om de legi, m-am îndreptat către referința cea mai la îndemână, citată chiar pe site-ul Ministerului Educației, în legătură cu organizarea ultimei runde de consultări publice on-line: Legea 52 / 2003 ”privind transparența decizională în administrația publică”. Am găsit aici mai multe termene obligatorii, care prescriau însă, toate, intervaluri minimale (”cel puțin…”). Nu am găsit nicio prescriere limitativă (”cel mult…”). Poate n-am citit suficient de atent. Poate n-am înțeles suficient de bine. Am deci rugămintea către domnul ministru de a arăta exact cetățenilor din România ce prevedere legală împiedică prelungirea dezbaterii.

2 Echitate și excelență

Foarte controversate au fost și prevederile legale care acordă colegiilor naționale ”privilegiul” de a organiza o admitere proprie (maximum 90% din locuri). Am văzut că s-au declarat în dezacord cu astfel de diferențieri în interiorul rețelei școlare chiar și profesori de la aceste colegii – or fi avut și ele vreme să facă niște consultări relevante în rândul angajaților? S-au formulat, în legătură cu aceste diferențieri propuse, temeri că ele ar putea deveni o sursă de corupție, de meditații ”specializate” în sensul subiectelor care urmează să fie date la examen sau chiar de sifonare a acestora către unii candidați. Eroare! – ne-a lămurit domnul ministru, pentru că subiectele nu vor fi alcătuite intern ci de către un organism național și nu pentru fiecare școală în parte.

Pe mine unul răspunsul acesta mai mult m-a nedumerit decât să mă lămurească. Rămân, pentru mine, niște serioase semne de întrebare neelucidate privind rostul inițiativei: înscrierea la acest concurs se face la un colegiu anume? Atunci ce vor face candidații care, obținând un anumit punctaj, nu vor putea fi admiși, deși ar fi putut fi admiși, prestând aceleași probe, cu exact aceleași subiecte, dacă s-ar fi înscris la alte colegii? Sau urmează ca acest al doilea examen să reprezinte, de fapt, un soi de a doua ”evaluare națională”, finalizată printr-o nouă repartiție computerizată? Nu e mai logic atunci să încercăm să întărim evaluarea națională primă, astfel încât să devină relevantă, decât să-i supunem pe copii caznei de a da două examene similare, unul după celălalt, într-un interval foarte scurt? După mine, arată a un soi de ”a doua șansă” inversată: nu pentru elevii care abandonează școala, ci pentru cei care vor musai să iasă din ea premianți. Evident că trebuie să ne preocupe și aceștia, dar nu prin instituirea de filtre suplimentare de admitere. După mine, calea de urmat ar exact cea opusă, de încercare de descărcare a presiunii sociale exercitate de pragurile de admitere, din care ies avantajați, inevitabil, copiii crescuți în familii cu resurse. Atunci am putea asigura și flexibilitatea parcursurilor educaționale de care învățământul nostru are nevoie vitală, ca să înceteze să mai fie ca o cursă cu obstacole în care, dacă ai avut ghinionul să nu poți sări un obstacol rămâi să vegetezi la poala lui pe vecie. Ar mai fi multe de spus la acest subiect – multe le-am mai spus, le-au spus și alții – mă opresc însă, pentru a da rând unei alte întrebări.

Îl rog iarăși pe domnul ministru să ne dumirească, în termeni cât mai exacți, așa cum obișnuiește domnia sa, care ar fi, în detaliu, modalitatea de desfășurare a acestui al doilea examen și la ce folosește.

3 Renunțarea la titlu

Privitor de prevederea care dă dreptul unei persoane cu diplomă și titlu de doctor să renunțe la acestea aproape că nici n-ar mai fi ce spune. A mai fost o dată propusă tot de domnul Cîmpeanu, la sugestia lui Victor Viorel Ponta, pe atunci premier stânjenit de un perfect justificat verdict de plagiat. Din câte îmi amintesc, s-a renunțat la ea, din cauza evidentei absurdități și a valului de reacții iscate. Îmi mai amintesc totodată că, la preluarea noului mandat, domnului Cîmpeanu i s-a amintit de acest episod, pe care domnia sa l-a calificat drept o eroare personală, datorată evaluării pripite a consecințelor.

Îmi amintesc corect, domnule ministru?

Văd că, mai nou, se vehiculează ideea de a putea renunța la doctorat ”contra cost”, achitând contravaloarea sumelor investite de stat pentru persoana rerspectivă pe parcursul studiilor doctorale. Las la o parte faptul că o astfel de măsură punitivă ar fi inoperantă pentru absolvenții cu taxă. Mă întreb doar cum ar arăta decizia pe care ar urma să o ia cineva în asemenea condiții: ”Ce mă costă mai mult? Să returnez banii de școlaritate, sau să țin în continuare diploma de doctor în sertar?”

Mie povestea asta îmi amintește de o situație amuzantă din vremea lui Ceaușescu, când cei care locuiau la bloc s-au trezit cu interdicția de a mai închide balcoanele proprii cu sticlă și fier forjat, fiind altfel amenințați cu o amendă. În consecință, Primăria Capitalei a fost în scurt timp invadată de oameni care întrebau la ce ghișeu își pot plăti amenda, ca să își închidă balconul în bună regulă. Numai că reputația dobândită de sistemul de doctorate din România, în țară și peste hotare, nu e deloc amuzantă.

Îl rog iarăși pe domnul ministru să ne explice, ilustrând măcar cu o situație concretă, cui ar putea să îi folosească o astfel de prevedere și în ce fel. L-aș mai întreba totodată dacă mai știe și vreo altă țară care să fi promovat măsuri similară și dacă domnia sa crede că menținerea acestei reglementări poate ajuta la consolidarea reputației doctoratelor românești.

4 Dezacorduri

Au fost reacții publice care au exprimat dezacorduri față de unele aspecte din proiectele legislative, în ciuda timpului scurt și a perioadei alese. Cele mai importante ar fi fost, cred, cele instituționale, în special cele venite dinspre învățământ, dinspre școli, facultăți, universități.

Nu știu cum au stat lucrurile în școli, dar în universități, cu siguranță, n-au stat bine deloc.

Domnul ministru are o bogată experiență de cadru didactic universitar, de rector, de președinte al Consiliului Național al Rectorilor. Domnia sa știe cu siguranță că deciziile se iau greu, migălos, în instituțiile academice, de către organisme abilitate – Consilii ale facultăților, Senatele universitare – care, în acest caz. nu s-au mai putut întruni pe timpul verii. Adesea, în chestiunile importante – să nu se numere Legile învățământului printre acestea? – astfel de decizii sunt precedate de consultări pe toate palierele, cu membrii și conducerile departamentelor, cu membrii și conducerile facultăților, ale centrelor de cercetare, ale altor structuri academice – imposibil de realizat în intervalul destinat dezbaterii publice. Sunt, repet, chestiuni pe care domnul ministru le cunoaște fără nici cea mai mică îndoială dar, din motive pentru mine greu de înțeles, a preferat să le ignore.

Las la o parte faptul că, așa cum a fost organizată, birocratic, dezbaterea nu pare să fi încurajat în niciun fel ceea ce e esențial într-o dezbatere: schimbul de idei.

Pentru ”maratonul” ultimelor două zile s-a anunțat că se pot înscrie 1000 de persoane în fiecare zi și că fiecăreia i se rezervă câte 3 minute de luare de cuvânt, în ordinea înscrierii. Sunt filolog, dar rețin totuși, din școală, înmulțirea și împărțirea: 1000 de invitați x 3 minute = 3000 minute = 50 de ore, în locul celor 4 proiectate. Cum să mai întrebi, în condițiile astea, cine au fost cei care s-au înscris și ce idei au susținut? Urmează, am înțeles, o dare de seamă.

Menționez încă un ”detaliu” organizatoric: fiecare persoană juridică / fizică doritoare să participe trebuia să completeze, pentru a obține accesul, un formular în care să noteze, cu exactitatea proprie domnului ministru, textul de lege pe care îl dorea amendat și alături formularea propusă.

Câte persoane cu experiență și, aș îndrăzni să adaug, cu viziune în învățământ s-ar expune ridicolului încercând să facă ceva ce n-au făcut niciodată, redactare de texte juridice? Încerc să-mi imaginez, de pildă, cum ar fi reacționat regretatul academician Solomon Marcus la o astfel de propunere de ”dezbatere”.

Înfine, mai în pripă, mai redactând ”pe un colț de masă”, sub presiunea timpului, într-un context care nu numai că nu a încurajat, dar pare chiar să-și fi propus să descurajeze participarea la discuții, au existat și inițiative de articulare a unor puncte de vedere împărtășite de instituții sau de grupuri de persoane cu o anumită expertiză sau anumite afinități. Despre patru dintre ele știu eu: poziția ANPRO – Asociația Națională a Profesorilor de Română ”Ioana Em. Petrescu” – și poziția facultăților filologice din țară cu privire la statutul prevăzut limbii și literaturii române în ”bacalaureatul 2027”. Primul a fost publicat în Observator cultural, într-un grupaj de texte eșalonat pe 3 numere – fac și acestea parte din ”dezbaterea publică”, în viziunea domnului ministru? – cel de al doilea, asumat de către decanii facultăților semnatare, a fost trimis către minister, știu însă de el fiind eu însumi filolog. Un al treiela text, la care am aderat și eu, se referă strict la chestiunile de etică și integritate vizate de cele două proiecte legislative. Acesta este asumat individual de către 66 de persoane, cu expertiză și implicare în chestiunile vizate – titulari de curs, membri sau președinți ai Comisiilor de etică din universități, membri sau președinți ai organismelor naționale cu atribuții în domeniu etc. Principalul deziderat formulat în acest text a fost, întru totul firesc, cel de prelungire a dezbaterii, pentru a putea cântări, în cunoștiință de cauză, argumentelor pro și contra pentru o soluție legislativă sau alta. Cel de al patrulea text, având ca semnatari un grup de 100 de intelectuali, mulți dintre ei nume de primă mână ale culturii românești, pare să fi fost singurul care a atras, până acum, atenția domnului ministru. Domnia sa a avut față de acesta o reacție, comentată în fel și chip în mass media, pe care o reproduc în continuare:

”Putem înțelege nemulțumirea unui grup de interese, dar acest lucru nu trebuie să afecteze interesul general de a avea un cadru legal care să asigure dreptul la o educație de calitate pentru peste 3,5 milioane de copii și tineri!”.

Două observații de detaliu: ”interesul general”, oricum l-am defini, e acela de a avea cadrul legal care să asigure dreptul la o educație de calitate copiilor, nu însă și acela de a-l avea musai pe 24 august. A doua observație: domnul ministru pare să implice că ”interesele” grupului semnatar par a fi diferite de cel tocmai enunțat, pe care ”îl afectează”. Pe ce își bazează domnia sa această implicație? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro