Lupta cu îngerul Creția (3)

„24 Opțiunea etică nu se orientează după un uitat bine arhetipal pe care ni l-am putea reaminti, nici după un model prospectiv fix dedus din existent, ci este o descoperire paradoxală: ceva cu totul nou și totuși conform legii morale.”

Parcă inspirat de cohortele intelectualilor atei care se-ntreceau pe-atunci să-l desfidă pe Jung (cu-atât mai mult cu cât oarecâțiva esteți prea începeau a pomeni de arhetipuri), Creția nu negreșit atacă o extrapolare curentă, ci doar vrea să accentueze prin ricoșeu spontaneitatea și indeterminarea absolutului etic, respectiv autonomia eticului și valoarea libertății. Spusă frumos ca un balet, ideea e că ne naștem în Etică/lege morală precum în lume și odată cu ea, fiind un dat al existenței/ființării (umane). Însă din asta rezultă că acționăm etic (întru etic?) chiar mai înainte să conștientizăm etica. La rându-i, percepția paradoxului sau a perplexității (=minunarea ca început al filosofiei/înțelepciunii) este corectă, deoarece conștientizăm Ființa, Adevărul, Binele și Frumosul nu doar tardiv, ci și doar în mărunte sau infinitezimale dintre-ale lor quiddități/ce-uri.

Vezi aici primele doua articole din serie

„25 Opțiunile etice devenite reflexe își pierd caracterul etic, pentru că ies din sfera libertății.”

Nedrept. Chiar de ies din sfera conștientizării (și mai ales a chinului de a indentifica, alege, decide și acționa de fiece dată) reflexele nu negreșit strivesc libertatea. Când dormim nu încetăm a fi, măcar și prin simpla abținere/neputință de-a face vreun rău fiind mai etici ca în starea de veghe. Desigur, situația suspendării/inactivării conștiinței și a opțiunii libere este principial/apropric dezavuată de către gânditorii clasici, căreia chiar îi exclud calitatea ființării și cu-atât mai mult existența moralei/eticii. Veritabil abuz, constituindu-le călcâiul ahilean. Așadar, totuși: reflexele sunt rezultatul unor „munci” prealabile și nu merită desconsiderare; iar în cazul unor persoane sau acte cu totul excepționale este de presupus și „reflexul” unor cizelări-de-sine de durată, devenite autocondiționări dorite, dobândite, admirabile. Pe de altă parte, atâta vreme cât imoralitatea apare și se impune prea des cu spontaneitatea proprie instinctului „natural”, orice moralitate care se pronunță cu spontaneitatea reflexului (dobândit) e vrednică de orice cinstire. În rest, poate că lui Creția îi convine să desființeze reflexele tocmai/fie și numai pentru a reliefa la extrem autonomia eticului și valoarea libertății.

„26 Confruntată cu faptele, legea morală devine adesea enigmatică și ambiguă. Și totuși simțim aproape fără greșeală travestirile etice ale utilitarului.”

Legea morală este ori cel puțin ne apare adesea enigmatică și ambiguă. Iar travestirile utilitare foarte adesea ne scapă, ele acționând cam întotdeauna ca visele refulate: aparențe/figurații benigne, acoperind nevoi, deziruri și-ambiții proprii celui mai ferm și rapace individualism.

„27 Legea etică este transfinită. În realitatea dată i se substituie întotdeuna o lege contingentă.”

Dată/nedată, realitatea e totdeauna împovărătoare („necesitate” sau „fire pământească”), condiționarea e totdeauna lipsă de libertate, limitarea e totdeauna umilință. Totuși, contingența etică (sau a eticii, însemnând fie și numai lege morală minimalistă) e mai bună decât inexistența/ratarea Legii Etice/Morale.

„28 Pînă la urmă, răul nu e altceva decît încercarea particularului de a i se substitui universalului, a finitului de a deveni etern.”

Fără comentarii: metafizica e metafizică. La fel ar fi spus/repetat și Noica, cel puțin într-un jurnal nepublicabil, în vreo carte tipărită antum (cum prin excelență e aceea a Spiritului românesc în cumpătul vremii și a Maladiilor spiritului contemporan) adăugând și o particularitate, conjectură sau pildă reductibilă la populism și românism, deglutibilă cenzurii ocrotitoare de socialism. (În cu totul altă ordine de idei, Creția poate fi adeseori perceput ca o altă față a lui Noica, ori mai degrabă capul mai boem al aceluiași Ianus, oarecum trudind galant ca să se diferențieze în actul spunerii de similare/identice lucruri.)

„29 A numi adeziunea la lege datorie, adică obligație și debit, este impropriu; ține în ultimă analiză de morala represivă; nu avem altă obligație etică decît de a fi coerenți cu propria noastră voință autotranscendentă. Altfel legea etică ar fi ca orice lege.”

Corect. Clarificări valabile pentru Eroi, anahoreți și filosofi de cabinet. În realul antropologic, numai foarte excepțional adeziunea insului se parafează față de Legea Morală; cel mult (și-acolo limitat tare) adeziunea se face vizavi doar de legea civilă și penală, exclusiv din datorie, frică, obligație, debit, adeziune ținând nu atât de o morală represivă ci preponderent față de spaima și paguba represivă. Voința autotranscendentă nu e proprie insului comun, așa făcându-se că legea etică expusă de Creția practic nu există printe „ființele finite”, numai legea vulgară, codul normativ impus, pedeapsa și răsplata fiind reperele minimalissimei (adesea pseudo-) morale, exclusiv „utilitariste”.

„30 Puterea lucrurilor pe care le-am învins trece în noi și nu moare cu noi.”

Asta/aici nu mai e ontologie, ci religie difuză ori ficțiune. Încercând a fi tehnic și exclusiv teoretic, filosoful se apropie de realul uman/antropologic doar la limita egofilă și religioasă a acestuia. De la animismul postulând preluarea fizicalistă a manei/forței/spiritului dușmanului ucis, până la creștinismul promițând o resurecție și o nemurire foarte personaliste, religia întinde tentacule de compasiune înspre trans-/supra-umana, teoretica metafizică. Și/ori viceversa. Citeste continuarea pe Contributors.ro