Lupta pentru buget în UE-27/„Ne batem ca dihorii într-un sac”.
Puncte cheie:
- Recentul summit de la Bruxelles a eşuat categoric (în sensul că a fost departe de orice şansă de reuşită) în a găsi consensul politic între contributorii neți şi beneficiarii neți din Uniunea Europeană. Deşi se discută cel puţin din timpul Preşedinţiei Române a Consiliului UE, cu continuare în preşedinţia finlandeză şi apoi în cea croată actuală, tema Cadrului Financiar Multianual 2021-2027 abia acum dă semne că devine o problemă acută, luată în serios de liderii europeni. Vorbim de o sumă orientativă de circa 1100 miliarde de Euro, care poate varia cu 50-70 de miliarde în sus sau în jos;
- Nu s-a găsit deocamdată formula unanim acceptabilă pentru adoptarea CFM, practic „Constituţia financiară” a Uniunii în următorii şapte ani, fără de care funcţionarea blocului european devine imposibilă. După cât de îndepărtate au fost unele de altele discursurile politice de la Bruxelles zilele trecute, criza bugetului va fi lungă iar negocierile decisive par că se vor desfăşura, de fapt, în noiembrie-decembrie, ca de obicei în ceasul al doisprezecelea. Soluţia va apărea, în opinia mea, abia spre finalul preşedinţiei germane;
- În esenţă, cei care primesc tradițional mai mult decât contribuie, grupați sub denumirea “Prietenii coeziunii” (17 state, din care 15 au semnat o declarație comună pe 1 februarie în Portugalia), doresc creşterea bugetului UE-27 pe seama creşterii contribuţiilor statelor membre la un nivel care să compenseze golul de circa 75 de miliarde de Euro de după ieşirea Marii Britanii. Propunerea beneficiarilor neţi este ca nivelul contribuţiei să fie de minim 1,1% din venitul naţional brut, în timp ce patru contributori neţi (grupul „Frugal Four”) doresc scăderea nivelului contribuţiei statelor membre la 1% din VNB, adică o abordare austeră, care i-ar dezavantaja bineînţeles în primul rând pe cei din prima categorie și cărora le-ar scădea în ansamblu fondurile alocate, faţă de perioada 2014-2020;
- Germania și Franța încearcă – deocamdată fără succes – să medieze între „Prietenii coeziunii” și „Cumpătați”, fără să debordeze de entuziasm pentru creșterea bugetului (fiind ele însele net contributoare) dar în acelaşi timp, ca puteri politice de frunte ale Europei integrate, având totuși interesul de păstrare a unei Uniuni funcționale și articulate. Comisia Europeană a propus 1,11%, mizând probabil pe un 1,1% la finalul negocierilor între state, iar Parlamentul European, cel mai generos dintre toate structurile europene (neavând responsabilităţi executive), a propus un nerealist 1,3%;
- Încercând un compromis între cele două opțiuni divergente, Președintele Consiliului European, belgianul Charles Michel a propus 1,074% (1094 miliarde de Euro), propunere respinsă însă de ambele grupări, fiind considerată prea mare de către „cumpătați” și prea mică de către „prietenii coeziunii”;
- Dincolo de aceste cifre, care îşi au relevanţa lor (limitată), mult mai importantă pare a fi acum confruntarea patognomică între bogaţii şi „săracii” UE, desolidarizarea statelor dezvoltate din nord-vestul continentului (până la Austria inclusiv) de economiile postcomuniste aflate la periferia răsăriteană a Uniunii şi de cele tradiţional asistate din sudul Europei, de la Portugalia până la Grecia;
- Practic, asistăm la o „deconstrucţie” cultural-politică a UE pe aliniamentele şi decalajele istorice de dezvoltare Nord-Sud şi Vest-Est, şi la observaţia destul de descumpănitoare că deceniile de integrare europeană tot nu au reuşit să şteargă diferenţele între naţiunile performante şi cele cu rezultate slabe şi mediocre. O analiză recentă arăta că, după aproape 40 de ani de la aderarea Greciei şi cu toate sumele fabuloase primite de Atena, decalajele între țara mediteraneeană şi Olanda au rămas (aproximativ) la fel de mari, convergențele fiind parțiale și doar pe câteva aspecte punctuale, ca să nu mai vorbim de falimentul mascat al statului elen în 2011-2012;
- Totul e relativ, ar spune însă reprezentanţii unor state cu adevărat sărace de pe alte continente, cărora gâlceava unor ţări cu niveluri atât de înalte de bunăstare economico-socială li se pare un moft faţă de problemele majore ale naţiunilor din Africa, Asia-Oceania sau America de Sud. Sunt, într-adevăr, lumi diferite, dar asta nu înseamnă că dezacordurile celor din lumea bogată nu sunt reale şi nu pot pune probleme serioase pentru continuarea Proiectului European, având în vedere pretenţiile tot mai înalte ale europenilor, instalarea unui climat de nesiguranţă care favorizează egoismul statelor membre şi mai ales impactul nociv al populismelor naţionale din spaţiul occidental;
- Pentru UE, se întâmplă ca negocierea internă a bugetului 2021-2027 să se suprapună cu negocierea externă a Acordului post-Brexit cu Marea Britanie, două teme extrem de dificile la Bruxelles, cu mari consecinţe financiare şi politice pentru viitorul Uniunii. Berlinul şi Parisul, componentele esenţiale ale motorului Proiectului European, încearcă să intermedieze între cele două opţiuni divergente din UE (structurate în două grupuri rivale bine definite) dar în acelaşi timp să gestioneze eficient discuţiile dure cu Londra. Este un an cu adevărat crucial pe agenda diplomatică de la Bruxelles;
- Pentru România, aflată bineînţeles în grupul celor care doresc creşterea bugetului, impasul UE nu este deloc de bun augur, arătând cât de fragilă este până la urmă perspectiva de continuare a coeziunii europene şi bunăstării pentru toate cele 27 de ţări rămase în formula integrată. Integrarea europeană a apărut ca un proiect al păcii, pe ruinele războiului şi din teama repetării conflictelor devastatoare între statele de pe continent. Cât timp au trăit supravieţuitorii războiului şi amintirile lor, UE nu a avut nicio problemă în a se legitima. Odată uitată motivaţia fundamentală a Proiectului European de către generaţiile lipsite de memoria războiului şi de dimensiunea istorică a culturii politice, captive în bule isterice de pe Facebook şi esenţialmente inculte, vechile falii civilizaţionale, politice, economice şi culturale de pe continent par nu numai că au supravieţuit politicilor de integrare, coeziune și dezvoltare regională ale UE dar reapar acum la suprafaţă, mai ascuţite, mai tranşante şi mai agresive ca oricând. Populismele naţionale din prezent sunt expresia mizerabilă a manipulării electorale a amneziei istorice şi inculturii politice crase a unor largi segmente ale populaţiei, care refuză să mai citească (evident, ne referim la cărţi, nu la Facebook şi alte reţele sociale), complăcându-se într-un confort material superficial şi limitându-şi gândirea politică la clişee naţionaliste de doi bani. Şi în Vest, şi în Est.
*
„Ne batem ca dihorii într-un sac” (1), declară un diplomat european sub protecţia anonimatului, sugerând atmosfera deloc onorabilă în care se discută acoperirea golului de aproximativ 75 de miliarde de Euro de după Brexit. Pentru cine are un minim simţ cultural-politic al Europei, dincolo de informaţiile economice statistice, împărţirea statelor UE în cele două opţiuni divergente în raport cu adoptarea bugetului 2021-2027 este mai mult decât sugestivă, anunţând totodată principala provocare la adresa Proiectului European pe termen mediu și lung: desolidarizarea ţărilor bogate de cele mai puţin dezvoltate, care nu ţin pasul și au nevoie de asistența primelor. Anticipez că problema se va accentua odată cu generaţiile politice următoare și la un moment dat ar putea să se dovedească fatală Uniunii Europene, dacă nu se va găsi o soluţie pentru restrângerea populismelor naţionale.
Pe de o parte, grupul „Frugal Four” (Cumpătaţii), adică Olanda, Suedia, Danemarca şi Austria, promovând o viziune austeră asupra bugetului UE, nu sunt de acord cu creşterea contribuţiilor celor 27 de state rămase după plecarea Marii Britanii, pledând pentru (doar) 1% din venitul naţional brut. Într-o scrisoare publicată în Financial Times în zilele summitului, cancelarul austriac Sebastian Kurz afirmă că, în ritmul de până acum, „se va ajunge curând ca 75% din plăţile nete spre bugetul UE (n.a.: diferenţa între contribuţiile totale şi beneficiile totale) să fie suportat de cele patru ţări ale noastre plus Germania.” (2)Întâmplător sau nu, cele patru state favorabile austerităţii bugetare europene sunt şi cele care au exprimat de-a lungul anilor rezervele politice cele mai mari faţă de acceptarea României şi Bulgariei în nucleul central al UE, fie că ne referim la Spaţiul Schengen, fie la alte formate ale economiilor dezvoltate. Nu este greu să observăm că este vorba de ţări cu niveluri foarte înalte de viaţă, în care au apărut şi s-au dezvoltat politic în ultimii ani platforme naţionaliste şi populiste, care au promis alegătorilor mai mult protecţionism economic şi reducerea influxului de străini pe teritoriul lor.
Pe de altă parte, lista grupului Prietenii coeziunii ne spune, şi ea, multe despre faliile Europei, căci ce altceva dacă nu mulţimea ţărilor periferice din sud şi est, care au avut de la momentul aderării nevoie şi au şi în prezent nevoie să fie asistate, o reprezintă asocierea guvernelor Bulgariei, Cehiei, Ciprului, Croației, Estoniei, Greciei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Portugaliei, României, Slovaciei şi Sloveniei?
Spania şi Italia, deşi formal membre ale grupului (într-un format iniţial de 17), au refuzat să facă şi să semneze în această lună declaraţii de solidaritate pentru creşterea bugetului UE alături de celelalte 15 state, deşi Madridul şi Roma sunt tradiţional mai apropiate politic de Prietenii coeziunii decât de Frugali, aflându-se în general pe media europeană şi într-un relativ echilibru între contribuţii şi beneficii. Motivul pentru care Italia şi Spania nu au semnat alături de cei 15 este, se pare, teama că datoria publică uriaşă pe care o au (mult peste nivelul propriului GDP) s-ar putea să le facă dependente curând de ajutorul Germaniei şi al „frugalilor”, dar nu neapărat pentru fonduri de coeziune, de care nu mai sunt atât de interesate ca în urmă cu 20-30 de ani, ci pentru o (re)finanţare masivă a datoriilor pe care le au. Alte state membre, precum Belgia, Finlanda, Republica Irlanda etc., care au beneficiat masiv în trecut de fonduri europene dar în prezent sunt cuprinse de „febra protecţionismului” din politica internă, au preferat să nu adere la niciun grup.
Poziția comună a Germaniei și Franței va conta mult în decizia finală. Franța nu este interesată de fondurile de coeziune dar este interesată de fondurile pentru agricultură. Având în vedere că preconizata reducere de 90 de miliarde include, la pachet, fondurile de coeziune și fondurile pentru agricultură, nu va fi acceptată de nucleul franco-german. Încercarea de atragere a Poloniei în nucleul central al UE, pentru a facilita adoptarea altor reforme de interes pentru Paris şi Berlin, anunţată recent de preşedintele Macron, îi va determina pe francezi şi germani să ţină cont de opoziţia puternică a Varşoviei faţă de austeritatea bugetară europeană.
Cel mai probabil, criza bugetului 2021-2027 va fi rezolvată în ultimul moment, printr-un compromis situat între 1 și 1,1% (se pare, undeva spre 1,05-1,06%), care nici nu va mulțumi pe deplin vreunul dintre grupuri dar nici nu va crea sentimentul că cineva a pierdut complet bătălia. Se va încerca apoi să se dea satisfacţie ţărilor nemulţumite de CFM prin finanţări crescute pe domenii sensibile pentru ţara respectivă, pentru ca liderii naţionali din Consiliul European să poată totuşi să „livreze” un succes pe plan intern.
UE va supravieţui şi acestei crize, chiar dacă faliile vor fi mai adânci ca oricând de la începutul integrării europene. Dar soluția va fi temporară, dacă tendințele politice din ultimii ani se vor menține. A devenit cât se poate de limpede că motivaţia fundamentală a păcii, libertăţii şi dezvoltării, care a întemeiat Proiectul European în deceniile de după război, şi-a epuizat puterea de convingere în faţa unor generaţii inculte politic şi istoric, necesitând o reargumentare şi o relegitimare corespunzătoare anilor ‘20 ai secolului XXI.
INTERVIURILE HotNews.ro