„M-a cutremurat gândul că am un copil care urmează să meargă la școală”. Interviu cu actrița Dana Marineci, personajul principal din filmul „Cazul Samca”, despre un fenomen dureros în România

„Cazul Samca”, primul documentar românesc de tip fake true-crime, pune reflectorul pe un fenomen dureros și adesea minimalizat în România: bullying-ul și efectele sale devastatoare. „Bullying-ul se hrănește din structurile sociale: profesori care primesc mită ca să tacă sau care sunt amenințați ori intimidați de părinții agresorului, părinți care consideră că așa e viața, copii care nu știu că au dreptul și că trebuie să fie protejați”, explică, într-un interviu pentru publicul HotNews, actrița Dana Marineci. În „Cazul Samca”, aceasta joacă rolul unei documentariste obsedată de adevăr, care vrea să descopere autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani. 

• „Cazul Samca” a intrat în cinematografele din România pe 20 februarie.

Construit ca o anchetă reluată la 15 ani distanță de la comiterea unor crime șocante dintr-un oraș de provincie, „Cazul Samca” vorbește despre violența invizibilă, despre tăcerea complice și despre mecanismele prin care o comunitate poate alege să ascundă adevărul în loc să-l confrunte. Echipa de documentariști din film reia ancheta, confruntându-se cu teorii despre un cult satanic, conspirații locale și posibilitatea înfricoșătoare a unui criminal încă în libertate.

– „Cazul Samca” este primul true crime thriller românesc construit ca un fake documentary. Ce v-a atras prima dată la acest proiect și ce ne puteți spune despre rolul din film?
– Dana Marineci: M-a atras echipa, faptul că e regizat de Horia Cucută și George ve  Gänæaard, cu care mai lucrasem înainte. Filmele lor au marea calitate de a genera dezbateri. Cred că unul dintre cele mai dezirabile lucruri ca artist este să faci parte din proiecte în care crezi. Și aici nu mă refer la succesul lor, la partea mercantilă a lucrurilor – bineînțeles că și ea contează, într-o mai mică sau mai mare măsură – ci dacă acel proiect este relevant pentru tine ca individ. De exemplu, eu, când am citit scriptul prima dată, m-a cutremurat gândul că am un copil care urmează să meargă la școală. Am simțit că subiectul mă interesează la nivel intim.

În ceea ce privește rolul meu, o interpretez pe Maria Costea, o documentaristă care caută cu îndârjire adevărul din spatele unor crime comise în urmă cu 15 ani și care se confruntă cu tarele unui sistem preocupat mai degrabă de senzațional decât de adevăr.

– Faptul că este un „prim” în cinema-ul românesc vine și cu o presiune specială. Ați simțit că faceți parte dintr-un experiment care testează limitele genului la noi?
– Filmul are o formă hibridă, este o alternanță între documentar și ficțiune și asta e ceea ce-i oferă aerul experimental. Dar nu m-am gândit la asta până să-mi pui această întrebare, poate și pentru că acest cuvânt, „experiment”, poartă cu sine posibilitatea ca publicul să respingă filmul, ori asta nu cred că se va întâmpla. Poate fi un film incomod, dar, în lumina evenimentelor tragice recente, cred că este un film ultra necesar.

– Privind din afară, filmul poate fi perceput atât ca un thriller, cât și ca un comentariu social. Tu cum l-ați defini, din perspectiva de actriță implicată direct în poveste?
– Este un thriller, este un comentariu social și mi se pare că este și un exercițiu de moralitate. Personal, am experimentat o stare de confuzie. Deși știam foarte bine scriptul, pe măsură ce avansau filmările, vinovații mi se tot schimbau în minte. Cât este de vină individul și cât sunt de vină sistemul și oamenii din spatele lui? E o întrebare foarte bună pe care filmul o lansează.

– Regizorii vorbesc despre manipularea narațiunii și despre cum adevărul poate fi deturnat de presă, comunitate sau chiar de cei care spun povestea. Cum se reflectă această idee în parcursul personajului dumneavoastră?
– În preocuparea ei constantă de a se întreba dacă spune adevărul sau doar versiunea care îi convine, dacă repară ceva sau, dimpotrivă, retraumatizează. 

„Bullying era și în anii 90, doar că nu avea încă un nume”

– Filmul vorbește mult despre violența invizibilă și despre bullying, nu doar ca fenomen punctual, ci sistemic. Cum ați resimțit aceste teme în timpul filmărilor și cât de recognoscibile vi s-au părut situațiile descrise?
– M-am născut în București și am fost la o școală de cartier din sectorul 2, în anii ’90. Am jurnalele pe care le scriam în clasa a VI-a și a VII-a. Bullying era și atunci, doar că nu avea încă un nume. 

Erau fete care umblau în grup și de care îți era frică, pentru că exista riscul să te ia la bătaie. Cel mai des îți ardeau pur și simplu o palmă peste față și apoi mergeau mai departe. Odată, primisem de la mama o pălărie de blugi, mă rog, denim, și eram foarte mândră de ea. Au trecut pe lângă mine, mi-au luat-o de pe cap și mi-au spus că îmi mulțumesc pentru cadou. N-am spus nimănui nimic. Eram un copil care credea că, dacă va spune ceva cuiva, lucrurile se vor înrăutăți. Nu aveam încredere că părinții sau școala m-ar putea ajuta. Așadar, am perceput totul destul de acut. Ca pe un revival al unor momente în care nu m-am simțit protejată și de care acum aș vrea să-mi pot feri copilul.

– „Cazul Samca” sugerează că bullying-ul nu este doar despre agresori și victime, ci și despre tăcerea celor din jur. Credeți că această complicitate este una dintre cele mai grave probleme legate de fenomen?
– Bineînțeles. Bullying-ul se hrănește din structurile sociale: profesori care primesc mită ca să tacă sau care sunt amenințați ori intimidați de părinții agresorului, părinți care consideră că așa e viața și că „la școală, ți-o și iei din când în când”, copii care nu știu că au dreptul și că trebuie să fie protejați de instituție, de stat, de părinți, pentru că nimeni nu le-a vorbit despre asta. 

E îngrozitor la ce poate conduce tăcerea în astfel de cazuri și câtă lume este implicată. Prin tăcere și prin lipsa de acțiune se normalizează un comportament. Asta duce la neîncrederea sistemică. Copiii se împart în cei care se simt îndreptățiți să facă rău și în cei care acceptă răul făcut pentru că oricum nimeni nu-i ajută, chiar dacă spun ce se întâmplă. Profesorii urmează același fir. E foarte nociv.

– În România, bullyingul este adesea tratat ca „o etapă” sau „o joacă între copii”. Credeți că acest film poate contribui la schimbarea acestei percepții?
– Depinde de fiecare om în parte. Dacă îți lipsește organul empatiei, poți să vezi 100 de filme pe același subiect și nu mișcă nimic în tine. Realitatea bate filmul de multe ori și tot nu ni se schimbă percepțiile. Totuși, eu cred că arta îți poate flexibiliza mintea, așa că nu pot decât să sper că filmul va ajunge la cât mai multă lume și chiar va mișca ceva în spectator.

– Filmul arată cum efectele bullyingului pot ieși la suprafață după ani de zile, sub forme greu de anticipat. V-a făcut acest proiect să vă gândiți diferit la responsabilitatea adulților (profesori, părinți, comunitate)?
– Mi-a întărit convingerea că eu, ca părinte, trebuie să-i ofer copilului meu un mediu sigur, unde să se simtă liber să-mi spună orice, fără teamă. Și că trebuie să aleg cu mare atenție școala unde se va duce. Nu am încredere în sistem. Suntem o țară destul de putredă, unde nu există respect pentru individ și asta se resimte și în cele mai mici structuri. Sper și eu, cum au sperat și părinții mei, că pot face parte dintr-o schimbare de mentalitate, vorbind cu copilul meu despre demnitatea și valoarea vieții fiecărui om. Credința că schimbarea vine de la tine e benefică pentru psihic, dar nu aș putea să cuantific efectul ei. 

Suntem atât de obișnuiți să mințim, să ne ascundem, să ne ferim pentru a supraviețui, să dăm în cap celuilalt, la propriu și la figurat, încât schimbarea în bine pare posibilă doar dacă ni se modifică ADN-ul. Generația mea a început acest proces de redefinire a relației cu copilul, relație bazată pe încredere și respect reciproc, doar că eu fac parte dintr-o bulă. În afara bulei, nu s-a schimbat nimic. Pentru că educația și cultura nu reprezintă o prioritate pentru statul român, deși prin ele se formează gândirea critică, responsabilitatea și empatia.

– Dincolo de ficțiune, simțiți că bullyingul este un fenomen în creștere în România sau doar unul mai vizibil decât înainte?
– Cred că există o reală amplificare a fenomenului, nu doar o vizibilitate mai mare. Acum există rețele de socializare și AI. Oricum, tot oamenii sunt cei care fac rău și lasă ura să circule liber. Un mesaj rău intenționat se propagă instant, devine greu de urmărit sursa, greu de oprit diseminarea lui, dacă nu imposibil, iar repercusiunile pot fi de proporții uriașe.

Poate că, într-adevăr, conștientizarea publică a crescut, dar și fenomenul s-a adaptat noilor vremuri și e greu de controlat.

– „Cazul Samca” ridică întrebări incomode despre etica transformării traumei în spectacol. Ați simțit, la nivel personal sau profesional, o responsabilitate suplimentară față de subiectul filmului?
– Personajul meu amendează acest gen de abordare și chiar spune că nu își dorește o retraumatizare a martorilor. Și, da, cred că este un punct sensibil pentru orice echipă implicată într-un astfel de demers, fie că vorbim de un film documentar sau de o emisiune televizată sau chiar de o postare pe rețelele de socializare. Și iar revin la importanța empatiei, la cât ești dispus să înțelegi că omul sau oamenii care au trecut prin momente grele ar fi putut fi cineva cunoscut, un apropiat sau chiar tu. Cred că astfel de demersuri, în care traumele sunt expuse pe tapet, trebuie să răspundă la două întrebări: care e scopul și care vor fi consecințele.

– Credeți că există riscul ca publicul, obișnuit cu true crime-ul ca divertisment, să consume astfel de povești fără să mai reflecteze la costul uman din spatele lor?
– Nu cred că va fi cazul acestui film, tocmai pentru că este extrem de bine racordat la prezent și pentru că vorbește de niște probleme acute și ușor recognoscibile pentru noi, ca societate. Plus că forma lui, aproape de documentar, te face să uiți că e ficțiune, iar spectatorul privește activ, se identifică cu ce vede și își pune întrebări în timp real.

„Ne luăm la harță, atât cu memoria colectivă, cât și cu cea personală și ce nu ne convine băgăm sub preș”

– Filmul explorează memoria colectivă și felul în care o comunitate mică își ascunde sau își rescrie trecutul. Vi se pare o temă relevantă pentru România de azi?
– Da, sigur că da. Asta facem mereu, ne luăm la harță atât cu memoria colectivă, cât și cu cea personală și ce nu ne convine băgăm sub preș. Face parte din instinctul nostru de supraviețuire. Problema apare când această acțiune este deliberată și are scopul de a mușamaliza. Atunci nu se mai poate vorbi despre protecție, ci despre ascunderea adevărului. Locuitorii orașului, martorii crimelor, se zbat, de fapt, între nevoia de a uita și nevoia de a afla adevărul.

– Credeți că publicul românesc este pregătit pentru un film care nu oferă răspunsuri simple și pune sub semnul întrebării chiar ideea de adevăr? Iar dacă ar ajunge să fie discutat în școli sau în contexte educaționale, cu ce v-ați dori să rămână cu spectatorii tineri după vizionare?
– Cred că e un film care servește gândirii critice și, pregătit sau nepregătit, publicul românesc are nevoie de așa ceva.

Și, da, ar putea fi un instrument util în discuțiile despre ce mai înseamnă responsabilitate azi și impactul acțiunilor noastre asupra celorlalți. M-ar bucura ca toți spectatorii, indiferent de vârstă, să rămână cu gândul că tăcerea te face complice și că empatia și respectul pot fi exact resursele de care ai nevoie pentru a evita o tragedie.

– Sunteți implicată în foarte multe proiecte de teatru, apreciate atât de public, cât și de critică. Cum reușiți să faceți tranziția între ritmul intens al scenei și lucrul mai fragmentat, mai analitic, din cinema? Și cum vă feriți de burnout?
– Ritmul e intens peste tot. Ziua de lucru poate avea 13-14 ore, indiferent că e vorba de film sau teatru. Pentru ambele îți mai trebuie timp și să înțelegi, să repeți, să înveți, să te acomodezi. E o muncă continuă care, în cazul teatrului, nu se termină odată cu ieșirea la public, deși data premierei poate fi văzută ca un deadline.

Ca să răspund la întrebare, nu știu cum fac tranziția, sincer. Nu am butoane cu teatru și film pe care să le apăs. I go with the flow. Mă adaptez din mers și încerc să fac cât de bine pot. Nu toate filmele au aceleași rigori sau stilistică, la fel cum și teatrul poate părea filmic. Așadar, nu e un fel de a juca anume. Bineînțeles, se fac ajustări de intensitate și de expresivitate: una e să joci pentru sute de oameni și alta e să-ți vadă camera fiecare microgrimasă. Cel mai important e să știi în ce joci.

Cât despre burnout, adaptabilitatea menționată mai sus e ceea ce mă menține pe o linie de plutire, cel puțin în ultima perioadă. Am un copil de 5 ani și o meserie imprevizibilă ca program și ritmicitate. Ar putea fi un mare haos, dar am ales să spun „nu” când nu mai pot, să cer ajutor ori de câte ori am nevoie și să accept schimbările foarte dese care apar în program. Practic, am adoptat celebra frază „After all, tomorrow is another day”.

– Simțiți că teatrul și filmul pot avea un rol real în schimbarea mentalităților învechite sau chiar în prevenirea sau înțelegerea unor fenomene grave precum bullying-ul?
– Destul de recent am primit un bilețel de la o spectatoare tânără care spunea că, datorită spectacolului nostru (era vorba de „Adrenalină”, în regia lui Gabi Sandu), a descoperit la ea tipare comportamentale autodistructive și că această conștientizare a făcut-o să fie un om mai bun. M-a impresionat. Am biletul ei pe frigider și îl văd în fiecare zi. E un reminder că ce fac are sens și contează. 

Totuși, nu cred că teatrul și filmul vin cu soluții în mod direct. Nici nu pot opri fenomene cum e bullying-ul. Dar poate reușesc să creeze contextul interior în care cineva alege să nu mai fie indiferent. Eu văd pasivitatea ca pe marele flagel al societății noastre și recunosc că nici eu nu sunt în afara ei.

_______________

119 – este numărul unic național pentru raportarea cazurilor de abuz, neglijare, exploatare și orice formă de violență asupra copilului. 

116 111 – Telefonul Copilului este un serviciu gratuit, dedicat copiilor și adolescenților.