„Make Tusványos Great Again”. Ce înseamnă victoria opoziției maghiare pentru România?

Alegerile din Ungaria ne demonstrează din nou, după sezonul electoral extins din 2024 și 2025 de la București, Chișinău și din întreaga Europă, că asistăm la un fenomen ireversibil: europenizarea și chiar internaționalizarea campaniilor politice naționale. Scrutinul parlamentar din Ungaria a atins mize politice de relevanță globală, iar mesajele repetate ale președintelui Trump și prezența vicepreședintelui Vance la Budapesta, în sprijinul premierului Orbán, confirmă teza, scrie, într-un articol de opinie publicat de HotNews, Răzvan Foncea, cercetător în politici digitale la think tank-ul Edge Institute. 

De la Michael Jackson până la Lenny Kravitz și Metallica, Bucureștiul a fost confundat în numeroase ocazii cu Budapesta de către artiști internaționali și personalități străine în capitala României. Mai rar întâlnim însă voci care, de la Budapesta, invocă Bucureștiul cu fervoare. Mai degrabă Transilvania constituie un laitmotiv în discursul public din Ungaria, prin prisma minorității maghiare consistente de peste graniță. Totuși, alegerile parlamentare din țara vecină au marcat nu numai o schimbare de regim la Budapesta, ci și o recalibrare a imaginii României în Ungaria și, per total, în regiune.

Pe lângă Uniunea Europeană, Statele Unite și Ucraina, principalii actori de politică externă prezenți, în format simbolic, pe buletinele de vot din Ungaria, și România a fost invocată în numeroase conjuncturi, cu mult înainte de debutul campaniei propriu-zise. O teză importantă a opoziției, inclusiv a prim-ministrului ales, Magyar Péter, a vizat performanța României de a fi depășit în ultimii ani, pe numeroși metrici de dezvoltare socio-economică, Ungaria. Noi, românii din nord-vestul țării, din apropierea graniței, resimțim din plin această realitate. Dacă, în urmă cu un deceniu, mergeam în Ungaria la cumpărături și pentru diverse servicii, surprinși de decalajul semnificativ dintre țările noastre, roata s-a inversat între timp.

Publicul din România și, mai cu seamă, leadershipul politic, nu conștientizează pe deplin meritele unei traiectorii europene și democratice loiale pe care țara a menținut-o. În ciuda unui climat politic problematic la București, România a devenit obiect de reflecție și aspirație pentru țări din regiune, de la Serbia la Turcia, de la Ucraina la Ungaria. Deși în absența unui proiect de țară, România înregistrează cea mai solidă creștere economică post-aderare, raportată la PIB. Valul de europenizare pe care România l-a fructificat a devenit un element mobilizator în discursul unor voci publice și politice de peste graniță, iar alegerile din Ungaria confirmă din plin această teză.

România în bătălia narativă de peste graniță

Ne-am obișnuit cu șicanele și mesajele șovine ale premierului Orbán. Ele au fost singurele care, timp de ani de zile, au ținut cap de afiș în materie de relație bilaterală româno-maghiară. Puține proiecte economice, inițiative diplomatice și demersuri culturale au reușit să transpară în avangarda „suveraniștilor fără frontiere” pe care Orbán a lansat-o. Totuși, mobilitatea transfrontalieră a sporit, și nu doar dinspre România. Maghiarii, traversând frontiera din ce în ce mai des, din motive dintre cele mai diverse, au descoperit în România un salt notabil al europenizării. Însemnătatea simbolică a acestui decalaj a penetrat, în ultimii ani, dezbaterea de la Budapesta.

Ungaria era, în urmă cu mai bine de un deceniu, campioană la absorbție de fonduri europene. Regimul Orbán a transformat-o, în schimb, în campioană a „Internaționalei Izolaționiste”. În timp ce pare că Orbán a împrumutat de la noi pentru rețeta sa iliberală, „anti-soroșismul” pionierat în anii 1990 de Vadim Tudor și ideea de „democrație originară” a fostului președinte Iliescu, opoziția maghiară a împrumutat modelul de dezvoltare din orașele din nord-vestul țării, dar și metrici de progres socio-economic relevanți. Orbán a ajuns să fie catalogat de către presa de peste graniță chiar drept un „geniu al Carpaților”, pe modelul Ceaușescu, comparație pe care a declinat-o cu jind.

Deși bagateliza climatul politic din România pentru cei 16 premieri pe care i-a avut țara pe parcursul mandatelor sale în ultimii 16 ani, Orbán a trebuit să răspundă mesajului din ce în ce mai constant al lui Magyar și al opoziției sale care semnala inversarea decalajului. De altfel, chiar liderul Fidesz a afirmat, într-un discurs din pre-campanie, că Ungaria are nevoie de un tipar policentric de dezvoltare, pe modelul celui românesc: multiple orașe care să atragă investiții și să devină actori activi în complexul economic al țării.

În vâltoarea campaniei din Ungaria, un lider politic român a reprezentat un actor important în dezbatere. Vicepreședintele Parlamentului European, Nicu Ștefănuță, membru în grupul Verzilor, prin activismul său în favoarea opoziției din Ungaria, a fost invocat și de către Orbán Viktor în intervenții publice. De altfel, diplomația parlamentară a lui Nicu Ștefănuță în Ungaria a mai înregistrat un moment important în 2025, în contextul marșului Pride dedicat drepturilor comunității LGBTQ+ din Ungaria, context în care a și susținut un discurs în fața audienței formate din zeci de mii de participanți, demers de proporții istorice.

Maghiarii din România, în prim-planul campaniei din Ungaria

Peste 300 de mii de buletine de vot au fost trimise de către Budapesta în România. „Ungaria virtuală”, proiectul lui Orbán dedicat maghiarității transfrontaliere, a reușit și de data aceasta să convingă o majoritate covârșitoare, de peste 90% a acestora. Totuși, semnalele de disidență sunt și ele remarcabile. Dincolo de politica cetățeniilor, sprijinul financiar pentru familiile care întâmpină nou-născuți, arsenalul narativ al lui Orbán și loialitatea UDMR față de Fidesz, o societate civilă activă a prins contur în ultimii ani în rândul minorității maghiare din România.

De la asociații și publicații independente la activiști și voci maghiare din societatea civilă a României, aceștia au semnalat derapaje importante în decursul campaniei. Așa cum a afirmat István Szakács de la Declic, semnalând potențialele fraude pe care transferarea buletinelor de vot la sediile UDMR le putea provoca, „nu se fură Ardealul, ci alegerile”. O petiție în acest sens a adunat peste 15 mii de semnături în România. De altfel, în ultimii ani, anchete ale presei independente din ambele țări au scos la iveală „paralelismul etnic” pe care Orbán a încercat să îl cultive, loialitatea UDMR față de Fidesz, denaturarea rolului Mathias Corvinus Collegium și extensia „imperiului Orbán” până în Transilvania.

Aceste voci au fost vizibile – și influente – și în contextul acestor alegeri. Ele reflectă o „comunitate de destin” pe care românii și maghiarii o formează în marja proiectului european. Îndemnul lui Orbán din mai 2025 ca maghiarii din România să îl voteze pe candidatul suveranist a fost întâmpinat, de altfel, cu opoziție chiar și de către UDMR. Maghiarii din România au fost un factor decisiv în conservarea traiectoriei europene a României. Acel moment l-a determinat și pe Péter Magyar să realizeze un marș de la Budapesta la Oradea, unde s-a întâlnit cu maghiari din Bihor, semnalând opoziția față de politica de instrumentalizare aplicată de Orbán în raport cu diaspora din România, dar și imperativul de a cultiva relații interetnice prospere.

„Make Tusványos Great Again” 

Spuneam mai devreme că românii și maghiarii formează o „comunitate de destin” în sânul proiectului european. Ambele națiuni au demonstrat-o în ultimii doi ani: românii și moldovenii la alegerile din 2024 și, mai cu seamă, 2025, iar maghiarii la alegerile de ieri (și, în cazul celor din România, și la alegerile prezidențiale din 2025). Dacă Europa Centrală și de Sud-Est părea până nu de multă vreme că este capturată de un val de autocratizare, cele două națiuni au schimbat busola. De la Oradea la Debrecen și de la Szeged la Timișoara, rămâne să dăm contur acestei „comunități de destin”.

Vectorul noii administrații de la Budapesta rămâne oarecum incert. Magyar, dincolo de talentul său politic și opoziția manifestă față de captura de stat pe care Orbán a performat-o, nu a marcat vreun contrast ideologic – și nici caracterial – notabil față de actualul premier. De notat este, însă, că figurile politice din proximitatea sa marchează un astfel de contrast. Propunerea de ministră de externe, Anita Orbán, expertă cu un profil internațional notabil, a și făcut referire, de altfel, la proiecte energetice regionale dedicate independenței europene față de gazul rusesc, în care România joacă un rol central, drept elemente importante în politica de securitate energetică maghiară.

Cert e că România trebuie să își pregătească temele pentru acasă și să creeze contexte pentru revitalizarea – și expansiunea – relației bilaterale româno-maghiare. Potențialul unui parteneriat strategic actualizat este considerabil. Un prim pas ar putea fi chiar redefinirea Universității de Vară de la Băile Tușnad; revigorându-i vocația inițială, de platformă reală de dialog între lideri români și maghiari, de spațiu comun de reflecție, această inițiativă poate căpăta o valoare europeană consistentă. A o transforma în spațiu de diplomație ideatică, în loc de tribună pentru mesaje revizioniste și eurosceptice a la Orbán, ar da cu totul alte valențe relației bilaterale.

Un alt pilon prioritar pe agenda prioritară este aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Veto-ul maghiar adresat Kievului în Consiliul European blochează nu numai negocierile cu Ucraina și, aparținând aceluiași pachet de aderare, și pe cele cu Chișinăul. La fel de importantă este și dimensiunea economică a parteneriatului dintre statele noastre. Prin reactivarea formatelor de tip „euroregiune”, România și Ungaria pot crea, în spații transfrontaliere, hub-uri de cooperare economică și inovare considerabile. Totodată, oportunitatea de cooperare în spectrul energetic este și ea semnificativă.

Dincolo de acestea, însă, dimensiunea intelectuală, culturală, comunitară a acestui parteneriat merită să fie revitalizată. Secole de conviețuire în Transilvania, dar și o memorie istorică împărtășită a crimelor comunismului est-european și o traiectorie anevoioasă a europenizării creează un cadru fertil de acțiune. Reconcilierea și, în cele din urmă, consolidarea „comunității de destin” româno-maghiare reprezintă un proiect de imaginație. Definirea unor formate comune de cooperare, de imaginație civică și diplomație culturală trebuie să fie un pilon pe agenda bilaterală. Nu în ultimul rând, dezvoltarea unui format trilateral alături de Polonia, în vederea construcției unei proiecții regionale solide în plan euro-atlantic, ar amplifica valențele strategice ale acestei relații.

Cu ce trebuie să rămână Bucureștiul în urma alegerilor din Ungaria?

Alegerile din Ungaria ne demonstrează din nou, după sezonul electoral extins din 2024 și 2025 de la București, Chișinău și din întreaga Europă, că asistăm la un fenomen ireversibil: europenizarea și chiar internaționalizarea campaniilor politice naționale. Scrutinul parlamentar din Ungaria a atins mize politice de relevanță globală, iar mesajele repetate ale președintelui Trump și prezența vicepreședintelui Vance la Budapesta, în sprijinul premierului Orbán, confirmă teza. În următorii doi ani, vor fi, printre altele, alegeri cruciale în Serbia și Turcia, în imediata noastră vecinătate. În războiul ideologic dintre forțele suveraniste, izolaționiste și cele liberale, Europa Centrală și de Est este câmp strategic de luptă.

Pentru România, a fructifica acest capital de imagine și de atenție internațională este o chestiune strategică și o oportunitate unică. În același timp, Bucureștiul trebuie să conștientizeze și să fructifice potențialul de avanpost ideatic în regiune. De la profilul de „antreprenor de reziliență democratică” într-o regiune în care plăcile tectonice ale politicii se mișcă permanent, la cel de pol de „ascultare strategică” în plan global, oportunitatea pentru România de a se afirma este semnificativă. Un proiect de țară, într-un astfel de context regional și internațional, nu a fost niciodată mai profund necesar.

Crucial pentru România este, de asemenea, să proiecteze o agendă solidă pentru dialogul interetnic. Acest dialog rămâne nestructurat instituțional, în ciuda drepturilor civile pe care România le garantează minorității maghiare. A dezvolta o politică mai amplă de incluziune pentru minoritatea maghiară în spațiul public din România este esențial. Societatea civilă deja creează acest cordon de cooperare; stimularea organizațiilor civice maghiare, presei independente de limbă maghiară și vocilor liberale din această comunitate este un proiect important pe care autoritățile române trebuie să îl cultive.

În cele din urmă, manifestul democrației din Ungaria reverberează puternic și peste graniță. În urmă cu un an se stingea din viață Traian Ulpiu Bodea, fost deținut politic bihorean. La doar 15 de ani, din postura de elev al Colegiului Național „Samuil Vulcan” din Beiuș, eroul, inspirat de revoluția maghiară din 1956, lansa apeluri de protest, prin desene și sloganuri, împotriva dominației comuniste din România. Astăzi, maghiarii pare că și-au luat revanșa față de Kremlin, împlinind vocația revoltei oprimate din urmă cu șapte decade. Există teren fertil și la București pentru a îndeplini misiunea disidentului Bodea, mobilizând anticorpii democrației liberale.

Chiar și pe fondul unei apatii politice, într-un climat incert și dominat de tensiuni, România trebuie să învețe, din experiența Ungariei, că democratizarea este un maraton de cursă lungă. Iar, pe harta acestui maraton, de la Budapesta la București, destinația finală nu este victoria unei forțe politice anume, ci victoria unor valori care calibrează busola societăților noastre.

Articolul de opinie a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro.