„Mama nu a mers la liceu pentru că ar fi întâlnit băieți români și ar fi făcut tot neamul de rușine”. Filmul care vorbește despre comunitatea tătară din România

Primul film românesc care aduce în prim-plan comunitatea tătară, „Kîzîm”, propune o poveste despre adolescență și iubire, dar și despre conflictele care pot apărea între familiile conservatoare și cele liberale. „Fiind de etnie tătară, m-am simțit dator să scriu despre comunitatea mea. M-am raportat la experiențe personale, unele trăite, altele auzite în comunitate”, explică scenaristul Elias Ferchin Musuret.

• HotNews a discutat cu regizorul Radu Potcoavă și cu scenaristul Elias Ferchin Musuret despre filmul „Kîzîm” (n.r. – în traducere „draga mea”, „fetița mea”).
• Comunitatea tătară din România este concentrată în județul Constanța și numără aproximativ 35.000 de membri. 
• Filmul „Kîzîm” poate fi vizionat în cinematografele din toată țara începând cu 24 februarie.

„Kîzîm” (n.r. – în traducere „draga mea”, „fetița mea”) urmărește povestea Seldei (Meryem Yeliz Mustafa), o tânără de 16 ani de origine tătară care plănuiește să fugă pentru o noapte în Vama Veche, împreună cu prietenii ei și cu Tudor (Matei Saizescu), băiatul de care e îndrăgostită. 

Însă, un incident cutremurător le dă planul peste cap. Selda e nevoită să confrunte atât consecințele faptelor sale, cât mai ales lipsa de înțelegere a părinților săi ce aparțin comunității tătare, pentru care tradițiile și onoarea sunt mai presus de orice. 

În timp ce povestea ne oferă o privire asupra unei generații tinere, unde încă primează teribilismul și nevoia de libertate, aceasta subliniază și diferențele culturale dintre tătari și români sau cele dintre familiile conservatoare și cele liberale.

În timp ce părinții Seldei, interpretați de Elias Ferchin Musuret și Meryem Yeliz Mustafa, sunt îngrijorați pentru fiica lor și nu-și doresc ca ea să iubească un român, cei ai lui Tudor, jucați de Judith State și Tudor Chirilă, sunt la polul opus, poate chiar prea relaxați în ceea ce-l privește pe adolescent. Confruntarea dintre generații este prezent, la fel cum sunt prezente și consecințele unei nopți de rebeliune adolescentine.  

„Puștii din filmul meu nu comunică prea ok cu părinții: Selda cu părinții tătari – no way; Tudor cu părinții lui presupus libertini pare altfel – de fapt senzația e că i-au dat drumul puiului din brațe prea devreme și acum îi mai interesează de el și nu prea; Marcel, Lucian – nu au nicio treabă cu părinții, nu par să își pună problema ce vor spune ai lor când vor veni acasă, par să aibă cu totul alte preocupări”, spune regizorul Radu Potcoavă.

Muzica filmului este semnată de artiști preferați de tânăra generație

Regizorul povestește și despre cum, odată cu filmările la „Kîzîm”, a descoperit universul tătar și pe oamenii de aici. „Simpatici, calzi, primitori, politicoși, drăguți, dar și aprigi, mândri, foarte posesivi când vine vorba de tradițiile și identitatea lor”, după cum îi descrie. 

Regizorul a reușit să creeze un film modern, autentic și real, iar soundtrack-ul contribuie la acțiune. El spune că și-a dorit un sunet specific tinerei generații, motiv pentru care l-a ales alături de actorii adolescenți. Publicul va putea asculta piese semnate de Dragonu’, Nouă Unșpe, Nosfe sau Killa Fonic, melodii pe care și Potcoavă le îndrăgește. 

„Ruptura, de fapt, e între muzica tătarilor și trap-ul / rap-ul puștilor – și cumva aici a intervenit talentul lui Alin Zăbrăuțeanu (compozitorul muzicii originale), care a reușit să completeze soundtrack-ul cu piese ce preiau elemente din ambele direcții. Iar asta ne demonstrează că, iată, până și două stiluri diferite se pot întâlni într-un punct de echilibru mișto. Oamenii de ce nu ar face-o la fel, în loc să rămână setați în convingerea că aparțin unor lumi diferite?”, explică el.

Apropo de fuziunea dintre români și tătari, cât și de filmul-eveniment din cinematografia românească, Radu Potcoavă dezvăluie cum și-a dorit în mod special să facă un film cu adolescenți, dar nu doar pentru adolescenți, în baza unei povești care nu este moraliste. 

Scenaristul Elias Ferkin: „O familie care-și pune la zid fata, din teama rușinii pe care o poate aduce în familie”

– Povestea Seldei aduce în prim-plan o comunitate foarte puțin reprezentată în cinematografia românească. Cum ați construit acest scenariu astfel încât să fie, în același timp, și personal, dar și reprezentativ pentru comunitatea tătară?
– Elias Ferkin: Fiind de etnie tătară, m-am simțit dator să scriu o poveste despre comunitatea mea. 

M-am raportat ca prim strat la experiențe personale, unele trăite, altele auzite în comunitate. Al doilea strat a fost să pun accentul pe o poveste între doi tineri aflați la prima iubire, aia inocentă unde totul e nou. Sentimentul primei iubiri nu se compară cu nimic, și vine la pachet cu multe gesturi și acțiuni teribiliste, și am construit cumva toată povestea în jurul acestei iubiri! Al treilea și ultimul strat a fost să arăt lumii și o parte din obiceiuri și tradiții, m-am gândit că probabil foarte mulți știu foarte puțin despre tătarii din România. Și cam în felul acesta a început să prindă viață „Kîzîm”.

– În film simțim o tensiune reală între cei care vor să păstreze tradițiile aproape nealterate și cei care cred că identitatea poate evolua odată cu lumea. Cum ați navigat această linie fină între tradiționalism și modernitate fără să transformați povestea într-o judecată asupra comunității?
– Din start mi-am propus să nu fie un film care arată cu degetul înspre comunitate. Pe vremuri, mulți părinți duceau mai departe felul cum au fost crescuți. Așa cum și părinții mei au făcut-o, dar eu am încercat să-i înțeleg, și să-i nu judec, era important să-i înțeleg. 

Erau vremuri când nu aveai acces la atâta informație ca acum; ce erai învățat, aia aplicai și tu copiilor tăi! Mama nu a putut să meargă la liceu, facultatea nici nu intra în discuție. De ce? Pentru că ar fi întâlnit băieți români și ar fi făcut tot neamul de rușine!

Era pasionată de muzică și filme, ea mi-a deschis orizontul spre lumea filmului, știa toți actorii străini după nume. Mama a ajuns la o școală profesională de croitorie din Medgidia, aproape de satul ei.

„Kîzîm” prezintă o familie care este un caz tot mai rar în zilele noastre, o familie care nu are discernământul și curajul de a analiza puțin ce se întâmplă cu fiica lor, ci o pun la zid din teama rușinii pe care o poate aduce în familie.

„Când nu știi unde ți-e copilul, cred că barierele religioase se ridică”

– Se vorbește tătară în film, joacă actori de etnie tătară, vedem ritualuri și fragmente autentice din viața comunității. A fost și o formă de asumare identitară? Iar faptul că ați dorit să arăți românilor și lumea asta, credeți că va fi întâmpinată cu deschidere și bucurie de tătari?
– Eu sper că da. Ce se vede în film e doar o fărâmă din ce ne reprezintă pe noi tătarii! Dar chiar și acest puțin, sper să fie primit cu mândrie de comunitate, eu sunt mândru că sunt tătar și am crescut cu toate obiceiurile și tradițiile care ne reprezintă, și mă bucur că am putut să arăt asta și în film. 

Dialogurile în limba tătară au fost esențiale pentru a da savoare și autenticitate secvențelor. Împreună cu Turchian Guzin Nasurla, care joacă rolul soției mele în film, și care e actriță de peste 20 de ani la Teatrul de stat din Constanța, am reușit să traducem replicile într-un limbaj autentic pe care îl auzi mai mult în sânul familiilor mai tradiționale, și care au o topică și un farmec aparte! E, cumva, un limbaj arhaic care este și comic, dar și plin de înțelepciune.

– Există în film și un conflict subtil români–tătari, dar în același timp descoperim că, dincolo de diferențele culturale, fricile părinților și dorințele adolescenților sunt universale. Ce v-ați dori să înțeleagă din acest film despre tătari publicul majoritar român?
– Mi-aș dori în primul rând să nu interpreteze greșit, este un caz singular despre o familie! Până la final, fricile celor două familii devin universale. Când nu știi unde ți-e copilul, cred că barierele religioase se ridică și fac loc unor sentimente pe care în definitiv toți le avem; grija părintească este universal valabilă oriunde în lume! 

Și asta unește cele două familii pentru că au un scop comun, de a-si găsi copiii teferi și nevătămați! Și poate în felul acesta, „Kîzîm” ar putea să devină un limbaj comun între culturi! Selda nu este doar o adolescentă îndrăgostită, ci și una care testează limite, face gesturi teribiliste, caută atenție și validare. 

– Ați scris această poveste și din perspectiva de părinte. Cum ați reușit să echilibrați libertatea pe care o revendică adolescenții cu responsabilitatea și consecințele reale ale alegerilor lor?
– Da sunt tatăl unei fete de 20 de ani. Etapele ei de maturizare m-au ajutat destul de mult în procesul scrierii. M-a ajutat să înțeleg mult mai ușor cum gândesc puștii din zilele noastre, cum vorbesc, ce temeri au sau ce-i bucură. 

I-am văzut sub nasul meu cum au trecut prin toate etapele, de la copii ținuți de mână, până la mers cu ei în club la concerte! Selda este ca orice adolescentă la vârsta de 15 ani, în căutare de validări. 

Din păcate, presiunea religiei și a tradițiilor din partea familiei îi îngreunează parcursul firesc către maturizare. Un gest teribilist nu vine niciodată fără un motiv. În cazul ei, faptul că se îndrăgostește pentru prima dată nu este tocmai un moment fericit! Restricționarea libertății sentimentale te poate îndepărta și mai mult de tradiții și de valorile pe care părinții insistă să le respecți, doar pentru că „sunt foarte importante!”

„Cred că împreună, părinți și copii, putem învăța multe unii de la ceilalți”

– Filmul atinge și o zonă mai sumbră, legată de consecințe și de fragilitatea vârstei, cu o trimitere care amintește de tragedii recente precum cea de la 2 Mai. A fost și un semnal de alarmă? Iar legat de contrastul dintre familiile stricte și cele foarte permisive în raport cu adolescenții – ce v-ar plăcea să ajungă la părinți din povestea asta?
– Selda și prietenii ei sunt orice gașcă din alt oraș sau țară, poate cu mici nuanțe mai diferiți, dar, în esență, generația lor este cam la fel peste tot. 

Trebuie să avem și noi ca părinți curajul să recunoaștem că oricât de rebeli sau mișto am fost la vârsta lor, acum trăim vremuri unde atâția factori le fac diferite de timpurile noastre. Nu tot ce se întâmplă acum e bine, dar cu binele pe care l-am învățat noi, adunat cu binele lor, cred că ne putem educa copiii într-o direcție liberă, dar cu atenția sporită la capcanele societății în care trăim acum. Tragedia de la 2 Mai este un exemplu destul de clar la ce vicii sunt expuși tinerii din ziua de azi, iar aici clar intervine educația. Și noi ca părinți suntem responsabili pentru astfel de consecințe. 

– Ați spus într-un alt interviu că mesajul este ca „tinerii să fie lăsați să iubească așa cum simt” – puteți să-mi detaliați ideea?
– M-am referit la felul în care tinerii de azi înțeleg iubirea. Nu una cu restricții, religie, gen sau culoare. Deși mulți dintre noi încă nu putem accepta această libertate de a iubi pe cineva indiferent de religie sau gen, ei au înțeles că egalitatea genurilor este ceva firesc. 

Învățăturile din viață pot veni viceversa, și noi părinții știm lucruri, dar și ei, la rândul lor, știu ce nu știm noi. Fiecare generație a adus după ea lucruri noi pe care cea din urma ei nu le știa! Cred că împreună, părinți și copii, putem învăța multe unii de la ceilalți.

Important e să nu ne prefacem că nu vedem, că nu auzim. Eu această tăcere o consider adevărata suferință. Când nu vrei să întrebi pentru că ți-e frică de ce răspuns vei primi.