Mărirea și decăderea slavilor în arheologia din RSS Moldovenească. Pe marginea unei teze de doctorat
Publicată în seria „East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450”, a editurii Brill, cartea lui Iurie Stamati The Slavic Dossier. Medieval Archaelogy in the Soviet Republic of Moldova, nu este o lucrare de arheologie, nici măcar de istorie medievală, ci este despre arheologi, despre competiția lor pentru poziții și resurse, despre politruci, propagandiști, despre felul în care puterea politică utilizează arheologia în scopuri ideologice și despre felul în care arheologii manipulează lumea politică în scopuri personale.
Cartea lui Stamati este un veritabil thriller care se citește pe nerăsuflate. În rolul victimei este arheologia. Locul acțiunii este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Principalele personaje: arheologii care au săpat în RSSM, după 1946, în căutarea slavilor și apoi pentru a explica etnogeneza moldovenilor. Două portrete sunt bine desenate de autor și domină povestea spusă de Iurie Stamati: Gheorghii Fedorov (1917-1993) și Ion Hîncu (1931-2003). Ei sunt liderii celor două „școli”, curente în arheologia de la Chișinău. Primul scoate în evidență rolul slavilor, al doilea rolul populației băștinașe, neo-latine în formarea populației care locuiește între Prut și Nistru. Personajele secundare sunt distribuite pe trei scene, departe una de alta geografic (Moscova, Chișinău și București), dar care comunică între ele. În anumite perioade, ele comunică surprinzător de intens. Printre personajele secundare de la Chișinău, amintesc Gheorghii Smirnov, Gheorghe Cebotarenco, Pavel Bîrnea, Lazar Polevoi, Isak Rafalovici, Emmanuil Rikman, Boris Vizer, Artiom Lazarev. De la București și Iași: Ion Nestor, Maria Comșa, Constantin Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Radu Vulpe. De la Moscova: Boris Rîbakov, Artemi Arțihovksi și însuși Leonid Brejnev.
Cartea este o variantă extinsă, tradusă din franceză în engleză, a tezei de doctorat susținute în 2015 de autor la Universitatea Laval sub coordonarea profesorilor Laurier Turgeon și Allison Bain. Iurie Stamati s-a născut în URSS, a studiat istorie la Chișinău și Cluj, apoi studii aprofundate la École doctorale en sciences sociales (2004) din cadrul Universității din București. A emigrat peste Atlantic, împreună cu familia. Astăzi predă cursuri de istoria Rusiei și a URSS la Université Laurentienne, Sudbury, Canada.
Slavii la Chișinău
În cercetarea doctorală, Iurie Stamati și-a propus să explice miza „dosarul slav” din arheologia din RSS Moldovenească. Același material arheologic, aceleași vestigii erau interpretate diferit. La întrebarea care e locul slavilor în istoria RSSM, rolul slavilor în geneza moldovenilor și culturii lor – subiect central pentru istoricii de la Chișinău – s-au formulat două răspunsuri. Primul discurs, dominant, afirmă că din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea, teritoriul a fost locuit de slavi care au venit în câteva valuri și sub diverse nume. Populația neo-latină a venit mai târziu, din Transilvania, și a pătruns pe teritoriul RSSM în secolele al XIII-XIV-lea. Grupul etnic moldovenesc este rezultatul coabitării celor două grupuri. Acest discurs a fost șlefuit de arheologul sovietic, Gheorghii Fedorov, de la Institutul de Arheologie din Moscova. Al doilea discurs, apare la sfârșitul anilor 1950, principalul reprezentant este Ion Hîncu care fără să nege rolul slavilor, privilegiază aportul vlahilor la formarea poporului moldovenesc. Autorul acestui discurs subliniază că neo-latinii sunt autohtoni, nu au venit din alte părți. Această teorie, devine pentru scurt timp dominantă, în a doua parte a anilor 1970, odată cu ocuparea postului de șef al Secției Arheologie a Academiei de Științe de la Chișinău, de către Hîncu.
Această dispută apare pe fondul afirmării ideii existenței unui grup etnic moldovenesc, diferit de cel românesc prin istorie, cultură și limbă și legat strâns de lumea slavilor de Est. Conceptul de limbă moldovenească, apărut în anii 1920, a fost acceptat fără rezerve la nivel oficial. S-a încercat construirea unei limbi diferite de cea română, prin alfabet chirilic, promovarea unor cuvinte slave, regionaliste și arhaisme sau chiar prin introducerea directă a unor cuvinte rusești sau ucrainene. Abia odată cu reformele lui Mihail Gorbaciov, s-a revenit la alfabetul latin și s-a adoptat norma limbii române standardizate (1989).
După război, arheologia și-a asumat sarcina de a oferi noi argumente teoriei moldovenismului. Cine se așteaptă să găsească aici un plan dibaci construit la CC al PCUS sau în sediul central al KGB din Piața Lubianka, o să fie dezamăgit. E mai mult o competiție între arheologii de la Chișinău și Moscova pentru resurse și poziții decât un scenariu croit la Kremlin.
Capitolul I („The Birth of a Paradigm: Moldovan Archaeology and the Slavic Problem”) prezintă începuturile arheologiei moldovenești de la Dimitrie Cantemir la Pan Halippa, trecând prin celebra Societate de Istorie și Antichități de la Odessa.
Cel mai important centru de cercetare din perioada postbelică era Secția de Arheologie a Academiei de Științe a RSSM. În 1964 aceasta număra 9 angajați. După destrămarea Uniunii Sovietice s-a transformat într-un Institut de Arheologie și Istorie Veche, cu 30 de oameni. Până la sfârșitul anilor 1960, arheologia moldovenească era controlată de Institutul de Arheologie de la Moscova. De fapt, începuturile arheologiei în RSSM se leagă de numele lui Gh. Fedorov, reprezentantul institutului moscovit la Chișinău. Ultimul cuvânt în alegerea șefului Secției arheologice de la Chișinău l-a avut mereu directorul Institutului de Arheologie din capitala URSS. După 1970, arheologii de la Chișinău s-au bucurat de o mai mare autonomie, în raport cu Moscova. Cu toate acestea, rapoartele de săpături, studiile și cercetările erau scrise și publicate în limba rusă, ceea ce deosebea arheologii moldoveni de colegii lor ucraineni, baltici sau caucazieni. Potrivit autorului, asta se explică prin faptul că școala de arheologie de la Chișinău era în limba rusă, pentru că nu exista o tradiție locală. Un alt detaliu important subliniat de autor, merită Reținut: arheologia sovietică moldovenească nu a fost niciodată marxistă. Arheologii de la Chișinău nu au dezvoltată nici nu au utilizat vreo metodologie marxistă. “The efforts of Moldovan archeologists and their collegues from other soviet republics who participated in arheological excavations in the MSSR with few exceptions, were directed towards shaping an ethno-political history of that terrritory” (p. 46).
Un rol important în apariția arheologiei moldovenești la jucat Gh. Fedorov, figură controversată, care până astăzi stârnește pasiuni (cap. 2, “Georgii Fedorov and the Building of Slavic Archaeology in the MSSR”). Adversarii l-au acuzat că ar fi fost un șarlatan care a falsificat urmele arheologice, că a fost un agent al pan-slavismului, al KGB-ului, reprezentant oficial la Chișinău al stăpânilor de la Moscova. Fedorov a făcut studii (chiar în anii Marii Terori) la Universitatea din Moscova unde a fost format de cunoscuții arheologi Arțihovksi și Rîbakov. Antistalinist declarat ce a frecventat cercurile disidenților sovietici, Fedorov aducea pe șantierele pe care le conducerea în RSSM oameni trecuți prin Gulag, aflați pe lista neagră a regimului, care găseau foarte greu de lucru. În vremea lui Nikita Hrușciov, Fedorov a semnat mai multe petiții de protest în sprijinul unor intelectuali persecutați. A fost urmărit de KGB; el și discipolii săi moldoveni au fost de mai multe ori anchetați de poliția politică; în cele din urmă, în 1975, KGB a pus capăt cercetărilor lui arheologice din RSSM. Până la destrămarea URSS n-a mai reușit să publice nimic din cercetările sale. În 1990 s-a mutat la Londra unde a murit în 1993.
Cel descris în amintirile unor contemporani drept „unealtă a KGB”, „agent al Moscovei”, conformist și acuzat că ar fi falsificat grav istoria moldovenilor, a avut mai multe dosare de urmărire, primul fiind deschis în 1947 când, pe fondul campaniei antisemite, a fost arestat un prieten al său, poet evreu condamnat ca „element social periculos”. KGB l-a supravegheat îndeaproape și anchetat de mai multe ori pe fiul arheologului, pictorul Mihail Fedorov-Roșal.
Poziția sa de autoritate se explică prin faptul că a lucrat împreună cu Rîbakov, șeful arheologiei sovietice vreme de decenii (a condus Institutul de Arheologie din Moscova între 1956-1987). Vanitos, cu uriașe pretenții intelectuale, autorul unor lucrări tipărite în sute de mii de exemplare, talentat dar total diletant, mai mult folclorist și etnograf decât arheolog, Rîbakov a încetat să mai fie luat în serios ca savant încă din timpul vieții. Analiza probelor strânse l-a determinat pe Stamati să ajungă la concluzia că Fedorov n-a fost un proiect al Kremlinului sau al KGB. Cele mai veridice surse indică faptul că a convins conducerea institutului de la Moscova să-l trimită la Chișinău să caute urmele vechilor triburi slave. În climatul slavofil din URSS, proiectul a fost îmbrățișat cu entuziasm. În plus, a avut și susținerea autorităților din RSSM.
Celălalt personaj important al poveștii spuse de Stamati este Ion Hîncu, singurul arheolog basarabean care a îndrăznit să susțină o teorie în care moldovenii erau elementul autohton, găsit de slavi la sosirea pe teritoriul RSSM (cap. 3, “The Indigenous Character of the Moldovans, a Singural View”).
Concepția lui Hîncu este explicată de autor prin contaminarea acestuia cu ideile arheologilor de la București. Pretext pentru un excelent capitol privind relațiile dintre arheologia sovietică și cea românească. Chiar dacă nu sunt lucruri fundamental noi, introducerea Chișinăului în ecuația București-Moscova, oferă o perspectivă nouă. Contactele dintre arheologii români și cei sovietici au început abia la mijlocul anilor 1950. Între 1956 și 1958, intensitatea schimbului de cercetători între București și Chișinău, expoziții de pictură și sculptură, prezentări de filme românești în RSSM este fără precedent. La Chișinău să organizează cu mare pompă Zilele Culturii Române și mai multe delegații din RSSM vizitează România. Arheologii și istoricii au beneficiat și ei de deschiderea politică fără precedent.
La București și Iași, slavii au ghinion. Ceva mai mult noroc au la Cluj
În viziunea oficială a istoriografiei române, slavii joacă un rol important. Triburile slave au ajuns pe teritoriul actual al României în sec. al IV-lea și au avut o contribuție politică, economică, socială și culturală decisivă. Principalul oficial al istoriografie române, Mihail Roller, considera că teritoriul dintre Carpații Orientali și Nistru făcuse parte din statul kievean. Arheologii nu au dezamăgit puterea comunistă. Din 1949, aria „siturilor slave” creștea într-un ritm accelerat. De astfel de argumente avea Roller nevoie. Dacă la Cluj, Constantin Daicoviciu era campion la descoperit slavi, pe care atunci când au venit ungurii în Transilvania i-au găsit amestecați cu populație locală, vlahă, la București arheologi din generația mai veche, Ion Nestor și Vladimir Dumitrescu, au opus rezistență. Nici la Iași, slavilor nu le-a fost mai bine, rapoartele arheologilor moldoveni înregistrând situri ale populației localnice și abia în câteva găsindu-se urme slave. În vreme ce câteva sute de metri mai încolo peste Prut, siturile arheologilor sovietice erau exclusiv slave. Abia cu Maria Comșa, specialista incontestabilă în slavi a arheologiei românești, cercetătorii sovietici au găsit un interlocutor la București. Numai că poziția ei de putere și prestigiul ei nu erau pe măsura celor ale prof. Nestor, cu care s-a aflat în conflict. Dacă influența Mariei Comșa asupra arheologiei românești e discutabilă, în schimb influența studiilor ei asupra arheologiei sovietice se poate observa până astăzi. De pildă, faptul că istoricii ruși acceptă existența unei componente neo-latine în cultura Dridu, pe care Comșa a numit-o Cultura Balcano-Danubiană, denumire preluată și de arheologii sovietici.
Dacă paginile redactate de Maria Comșa în tratatul Academiei RPR de Istoria României surprind rolul slavilor în accelerarea relațiilor feudale (deci rol pozitiv), câțiva ani mai târziu în sinteza de Istoria românilor, coordonată de Andrei Oțetea, slavii sunt un factor de destabilizare. Programul PCR (1975) i-a scos cu totul pe slavi din etnogeneza românilor, care rămâne rezultatul fuziunii dintre daci și români.
Ion Hîncu s-a inspirat din arheologii români, cel mai probabil din Maria Comșa. Au fost tentative de a-l zugrăvi pe Hîncu drept naționalist român, chiar șovin. Nimic mai puțin adevărat. În memoriile sale, Scara vieții (2016), nu e nimic antirusesc. Soția sa era rusoaică, venită de la Moscova. Reducerea importanței slavilor și accentul pe populația autohtonă, care vorbea o limbă neo-latină, a fost o teorie tolerată printre arheologii moldoveni.
INTERVIURILE HotNews.ro