Arbitrul crizei guvernamentale nu trebuie căutat la București, ci în altă capitală

Criza guvernamentală de la București este „arbitrată” nu de către decidenții politici din țara noastră, ci „de la Moscova”, consideră Mircea Toma, membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) și fost președinte al organizației ActiveWatch, într-un articol de opinie publicat astăzi de HotNews. Iar concluzia acestuia este următoarea: în timp Rusia se află în război hibrid cu România, țara noastră este „în pace hibridă” cu Rusia.

În existența sa politică, România a mai experimentat conflicte între aliații la guvernare, crize care au fost traversate rezonabil, cu guvernări minoritare. În anul 2000, premierul Adrian Năstase a condus un guvern minoritar PSD cu sprijin din partea UDMR. A rezistat neclintit 4 ani. În 2007, Călin Popescu Tăriceanu a reușit și el să își asigure un al doilea mandat de premier pentru un guvern liberal minoritar, cu sprijinul voturilor parlamentarilor PSD din opoziție.

Cu sprijin transpartinic a reușit și Ludovic Orban să conducă două guverne liberale minoritare în 2019 și, respectiv în 2020. Cu un asemenea istoric, pare că nu ar trebui să existe motive majore de îngrijorare acum, când se caută soluții pentru încă un guvern, probabil minoritar.

Cu toate astea, se pare că, azi, dificultățile întâmpinate de politicieni în efortul de a obține susținere pentru un guvern minoritar sunt mai mari decât în rundele evocate mai sus.

Unul dintre motive, puțin dezbătut în studiouri, este limitarea spațiului de manevră. Nu mă refer la limitări ideologice ori psihologice – care au fost întotdeauna depășite, în trecut.

Spațiu de manevră limitat

E vorba despre ponderea parlamentară a partidelor. Nici unul dintre actorii politici aflați în dispută, foștii parteneri de guvernare, nu acceptă (cel puțin până la ora la care redactez acest text) alianțe cu parlamentari din partidele populiste, respectiv AUR, SOS și POT. Partidele acestea sunt calificate ca „nefrecventabile”. Partide cu discurs similar au fost prezente în parlamentul României aproape neîntrerupt încă de la primul legislativ, cel din 1990: PUNR, PRM sau PP-DD.

Niciodată, de atunci și până azi, însă, acestea nu au fost acceptate la guvernare de ceilalți protagoniști ai scenei politice autohtone. Or, pentru prima dată în istoria parlamentară de după comunism, partidele populiste ocupă 35% din volumul total al locurilor din parlament. O treime.

PSD-ul lui Năstase ocupa, în anul 2000, peste 43% din locurile parlamentului, n-a avut nevoie de mai mult de cele 8% ale UDMR ca să guverneze minoritar. Când se spărgeau alianțele de dreapta în formațiuni mai mici, PSD-ul era o resursă suficientă de sprijin pentru a menține la guvernare un partid care nu depășea 20% – cât ocupa PNL-Tăriceanu în parlament în 2007.

Un singur precedent în istoria post-decembristă

Atrage atenția, în această constatare, faptul că partidele populiste au, astăzi, o pondere parlamentară care pare să depășească un maxim istoric românesc. În 30 de ani, o singură dată „nefrecventabilii” au cucerit mai mult de 25% din locurile parlamentului: în anul 2000, PRM-ul condus de Corneliu Vadim Tudor.

A fost anul în care alegerile parlamentare au avut loc deodată cu cele pentru alegerea președintelui, iar candidatul PRM – Corneliu Vadim Tudor – a obținut, în cursa prezidențială, locul al doilea după candidatul PSD, Ion Iliescu. Performanța electorală în campania prezidențială a avut, evident, o tracțiune majoră pentru partid, ceea ce poate să explice ponderea excepțională obținută de PRM în parlament. În anii electorali precedenți, PRM nu a câștigat mai mult de 6% din locurile parlamentului, iar după episodul electoral din anul 2000, a scăzut la 15%, iar apoi a dispărut cu totul.

În 2012, un alt jurnalist – Dan Diaconescu – reușește să recupereze electoratul vulnerabil la discursul populist și câștigă 12% din locurile din parlament.

Explicații pentru creșterea mișcărilor populiste

La scara întregului interval istoric – 1990-2026 – se poate urmări o posibilă relație între momente de declin economic și succesul politic al mișcărilor populiste: partidele PUNR și PRM au câștigat accesul în parlament în perioade în care salariul real mediu în România a fost inferior celui de dinainte de 1990.

Ulterior, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, salariul a fost în creștere aproape constantă, iar partidele populiste au dispărut din Parlament (2008 și 2016).

În anii din perioada crizei economice globale, declanșată în 2008, salariul real a înregistrat în România un regres relativ, ceea ce ar putea să explice succesul episodic al populismului, valorificat de PP-DD – care a răzbit în parlament pentru un singur sezon parlamantar.

Un studiu dedicat identificării pârghiilor motivaționale care au propulsat, în 2020, partidul AUR în parlament, elimină ipoteza influenței vectorului economic, motivele politice (ex. „corupția elitelor”) și culturale (ex. „protejarea identității naționale”) prevalând.

Pandemia a fost un eveniment excepțional, care a produs efecte sociale și economice exact în anul electoral 2020. Criza epidemiologică a alimentat campania populistă prin valorificarea unor teme specifice (ex: campania anti-mască).

Se poate constata că, până la alegerile din 2020, pot fi identificate explicații pentru episoadele de creștere a perfomanței electorale a partidelor populiste. Precaritatea condiției economice, accentuarea decalajelor economice, corupția elitelor politice, naționalismul, „amenințările culturale” etc. se reflectă în dinamica acestor mișcări politice.

Ruptura din 2024

Ceea ce s-a întâmplat în 2024, însă, nu pare să se regăsească în aceeași paradigmă explicativă.

Anul 2024 a fost, din punctul de vedere al condiției economice, al doilea an, succesiv, de creștere a salariului real. Trecuseră doi ani de la ultimele momente intense emoțional legate de pandemie și de combaterea acesteia. Nu au existat presiuni demografice de tip migrator care să stârnească discursuri acute xenofobe. Pe scurt, nu au existat momente speciale nici economice, nici politice, nici culturale, care să alimenteze exaltări populiste.

Ce poate să explice, atunci, propulsarea excepțională a partidelor populiste în parlament la un nivel record pentru ultimii 35 de ani?

Singurul eveniment major care însoțește perioada premergătoare alegerilor din 2024 este războiul din Ucraina. Războiul din Ucraina nu produce, însă, efecte directe asupra niciuneia dintre pedalele care pot determina accelerarea unei susțineri electorale. În orice caz, nu într-o asemenea proporție nemaiîntâlnită.

Cazul Călin Georgescu

În căutarea unei explicații, dispunem de experiența oferită de cazul Călin Georgescu (CG), un actor politic care reușește să înscrie un scor electoral spectaculos, fără să dispună de o campanie pe care să o fi realizat în spațiul de comunicare politică reglementat.

Cu concursul mai multor investigații, astăzi cunoaștem că performanța lui CG a fost produsul unor mecanisme de comunicare care au implicat instrumente digitale și actori umani și care au valorificat un bazin electoral preselecționat după criteriul ineficienței gândirii critice.

Mai mult, știm că acest proces a fost inițiat din afara României. Pe lângă cazul particular CG, Consiliul Superior de Apărare a Țării a identificat România ca ținta unui război informațional susținut de Federația Rusă.

Spațiul informațional autohton este invadat de propaganda de război a Rusiei, propagandă care implică și redistribuitori locali ai discursului Kremlinului.

În acest context, trebuie să fie luată în calcul ipoteza conform căreia ponderea extraordinară a partidelor populiste în parlamentul României este rezultatul războiului informațional purtat de Rusia împotriva României.

Cine a preluat retorica Moscovei

Până la confirmarea acestei propuneri prin probe opozabile juridic, pot fi considerate câteva argumente contextuale.

Pe de o parte, retorica partidelor populiste preia 1 la 1 retorica de război a Moscovei: discreditarea Ucrainei, a președintelui Ucrainei, a președintei Republicii Moldova, subminarea oricărei forme de suport pentru Ucraina și a Republicii Moldova sunt doar câteva dintre cele mai flagrante teme.

Mai mult, este edificator un exemplu care ilustrează modul în care acționează aceste partide chiar împotriva consolidării rezilienței militare a României: AUR, SOS și POT au votat împotriva legislației necesare pentru protejarea spațiului aerian al țării de dronele venite din afara României; iar după ce legile au trecut de parlament, le-au atacat la Curtea Constituțională. Ce apărau acești parlamentari? România de dronele rusești, sau dronele de România?

Principalul beneficiar

Pe de altă parte, parcursul electoral al acestor partide nu a făcut obiectul unei analize serioase privind legalitatea acestuia, deși există indicii care ar fi justificat o asemenea investigație.

Partidul POT, de exemplu, și-a început cariera puțin timp înainte de campania electorală și a avut o evoluție similară celei pe care a avut-o CG. POT și-a asociat campania cu susținerea lui CG, ceea ce ar putea să explice nu doar propriul succes electoral, ci și caracterul la fel de ilegal ca cel al campaniei lui CG.

La fel ca Georgescu, POT a beneficiat de mecanisme de promovare paralele celor legale. Presa a expus campania electorală a partidului pe platforma TikTok unde a acumulat, în luna noiembrie 2024, 7 milioane de vizualizări pentru conținuturi audiovizuale cu mesaje însoțite de hashtag-uri ca #partiduloamenilortineri sau #pot și cu mesajul „POT votează Călin Georgescu”.

Reținem că, în ciuda evidenței, platforma TikTok declară că nu acceptă campaniile electorale; pe de altă parte, constatăm că postările nu respectă legile statului – nu sunt precizate informațiile obligatorii (eticheta de identificare, codul de mandatar financiar etc.). În sfârșit, volumul uriaș de vizualizări trădează faptul că au fost folosite mecanisme artificiale de promovare la fel ca în cazul CG.

Consider că aceste simptome sunt grăitoare pentru a susține că prezența supradimensionată a partidelor AUR, SOS și POT în parlamentul României este efectul unor intervenții ilegale în spațiul informațional care au distorsionat grav procesul electoral.

Există, de asemenea, suficiente argumente pentru a atribui aceste intervenții principalului beneficiar al politicilor promovate de cele trei partide, anume Federația Rusă.

Momentul pe care România aproape că l-a ratat

Revenind la subiectul zilei – criza guvernamentală – trebuie să se ia în calcul faptul că orice perturbare a funcționării statului este în beneficiul indirect al statului agresor. Un beneficiu facilitat prin simplul fapt că o treime din parlament este ocupată de partide populiste. Implicit, se poate aprecia că Federația Rusă arbitrează raporturile dintre partidele pro-occidentale din parlamentul României.

Asta, deocamdată. Cum, în acest moment, nu există, în România, o structură care să contracareze eficient atacuri informaționale externe, ne putem aștepta ca eficiența acestui tip de agresiuni să crească și să devină critică în cazul unor viitoare procese electorale. Altfel spus, nu e momentul potrivit pentru organizarea unor alegeri anticipate.

Este, în schimb, aproape depășit momentul în care România ar mai putea să dezvolte un organism de securizare informațională a societății.

Deocamdată, Federația Rusă este în război hibrid cu România, iar România este în pace hibridă cu Federația Rusă.