Mitul Sfintei Rusii

Apărută în Franța în anul 2012, rapid tradusă în românește de Vlad Russo, tipărită în 2013 de editura bucureșteană Humanitas, cartea Sfânta Rusie a marelui expert în istoria rusă și sovietică Alain Besançon a fost reeditată cu folos în cursul anului 2022.

Războiul dement declanșat împotriva Ucrainei eminamente din voința noului țar Vladimir Vladimirovici Putin, a declanșat mai peste tot în lume nenumărate talk-show-uri, expuneri, conferințe. Multe pornite de la un set de observații concrete. Amintesc în cele ce urmează o seamă dintre ele. Putin, și foarte adesea prin Putin se înțelege termenul generic rușii, nu au făcut economie de violență și nu se dovedesc sensibili nici la suferințe, nici la sânge. Biserica Ortodoxă Rusă, în frunte cu patriarhul Kiril, se situează evident și necondiționat de partea lui Putin, punând la zid orice trădare, orice dezertare, orice protest. Cine merge în altă parte ori cine nutrește o cu totul altă opinie este declarat, fără drept de apel, trădător de patrie și dușman al ortodoxiei. Indiciu clar că celebra zicere cine nu e cu noi e împotriva noastră supraviețuiește. Cetățenii de azi ai Rusiei sunt supuși de autorități unei puternice campanii de dezinformare. Li se ascund atrocitățile comise de Armata Roșie, totul, cele mai abominabile crime, este justificat de necesitatea continuării luptei antifasciste, de obligativitatea apărării cu orice preț a patriei. Minciuna este omniprezentă. Capătă dimensiuni grotești. De logică nici nu mai poate fi vorba. Însă tehnica minciunii, ne asigurase demult Alain Besançon, iar ideea este reluată și în cartea ce face obiectul acestei recenzii, e la fel de veche precum Rusia.

Cei ce sunt atenți la ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia au observat că noianul de minciuni livrate zilnic de propaganda Kremlinului e acceptat de o consistentă parte a rușilor obișnuiți. Faptul e grav în sine. Nu este însă defel inexplicabil. Analiștii se întreabă ce urmărește, de fapt, Vladimir Putin. Se vrea el salvatorul Rusiei eterne, aceea care, la un moment dat, s-a autoproclamat sfântă, fapt fără precedent și fără egal, nici o țară din lume nemaifăcând asta, se visează oare Vladimir Vladimirovici un continuator al țarilor, urmărește el refacerea Imperiului? Dar care Imperiu? Cel visat de țari sau cel la a cărui împlinire au trudit Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev? KGB-ul însuși din care a descins actualul președinte al Rusiei? Se servește Putin de ortodoxie, de slavofilie fiindcă, asemenea împăraților de odinioară din Sankt Petersburg, a băgat de seamă că toate acestea servesc la menținerea coeziunii rușilor? Continuă Putin operațiunea de transformare a Statului Rus în sectă? Însă ce fel de sectă? Una de extracție ortodoxă și slavofilă sau una în descendență leninistă?

Multe dintre întrebările ce și le pun azi rusologii au făcut obiectul analizei din cartea din 2012 a lui Alain Besançon. A rafinatelor lui descinderi în istoria, religioasă (ua nicidecum simplă), politică sau geo-politică a Rusiei, în sesizarea diferențelor dintre politica și acțiunea lui Ivan cel Groaznic și cele ale lui Petru cel Mare. A extraordinarei documentări în istoria ortodoxiei și în specificul acesteia ca și în aceea a slavofiliei. A ipotezelor istoricului vizând elucidarea fascinației exercitate, de la un moment dat încolo, de Rusia asupra Occidentului. O fascinație ce nu s-a limitat doar la justificata admirație față de cultura rusă, față de Pușkin, de Gogol sau față de Dostoievski (cititorul găsește în paginile volumului considerații mai mult decât pertinente despre specificul ideilor fiecăruia dintre acești mari scriitori), ci și față de naționalismul rusesc. Cu utila precizare că nu toată Rusia a fost slavofilă. Au existat și liberali, și revoluționari. Ale căror acțiuni nu au lăsat indiferent același Occident. Citeste intregul articol peContributors.ro