Mizerabilii. România pe buza prăpastiei. Cum scăpăm de ei?

Cu degetele ridicate sfidător, la tribuna Parlamentului României. Atâta ştiu, atâta pot, asta vor. Aşa răspund la criticile Uniunii Europene, ale guvernelor occidentale şi ale românilor, apărându-se unii pe alţii, strânşi uniţi ca pinguinii, ca să nu li se întâmple lor nimic şi să supravieţuiască în privilegii şi imunităţi. Majoritatea parlamentară, asta este tot ce le-a rămas ca să le „justifice” scandaloasa prezenţă la putere şi acţiunile sordide. Nimic din ceea ce fac nu mai are legătură cu programul de guvernare pentru care, vai!, au fost aleşi acum doi ani de 20% dintre votanţii acestei ţări. Nimic din ceea ce fac astăzi, la Guvern sau în Parlament, nu (mai) este apreciat de nimeni, nici în politicile economice, nici în cele sociale, ale administraţiei publice şi justiţiei, nici pe plan intern, nici internaţional. Nici măcar de foştii lor votanţi, alţii decât cei cu interese strict personale, afaceri cu statul, rude sau protejaţi şi protejate angajate în structurile guvernului.

Organizaţi ca un grup infracţional şi clientelar, în reţele şi filiere ale baronilor centrali şi locali, disciplinaţi şi cinici, membrii acestor „facţiuni” de corupţi, condamnaţi penal, inculpaţi şi suspecţi, agramaţi şi submediocri intelectuali (citiţi-le CV-urile de repetenţi în facultate, absolvenţi de universităţi de doi bani şi abonaţi la lista de funcţii ale partidelor puterii) împing cu neruşinare România în afara Uniunii Europene.

Acum, cel puţin, lucrurile sunt clare. Dacă până mai ieri corul puterii din România cânta cu tupeu şi ipocrizie refrenul că numai firava opoziţie politică din România este cea care îi critică pe criterii politicianiste, sau că de vină sunt sutele de mii de cetăţeni din stradă, din oraşele ţării, care erau consideraţi „fascişti”, „plătiţi” de Soros şi de multinaţionale şi apoi bătuţi şi gazaţi de Jandarmerie la protestele din centrul Capitalei, sau că e doar „mâna parşivă a dreaptei din Parlamentul European”, „atitudinea duşmănoasă a ambasadorului SUA” (altminteri un diplomat desăvârşit, căruia românii demni au motive să îi mulţumească, acum când se apropie finalul misiunii sale la Bucureşti), că ar fi vorba de interesele „olandezului răutăcios” Frans Timmermans (care, de altfel, este social-democrat şi coleg în partidul european S&D cu PSD-iştii), sau, culmea!, mai nou ale comisarului european român numit de PSD cu câţiva ani în urmă dar, ce să vezi?, devenită, pentru ei, din veche PSD-istă de nădejde o „deviaţionistă de Bruxelles”, care a reuşit de fapt să se smulgă din mlaştina gândirii autoritariste, corupte şi „suveraniste” de pe malurile Dâmboviţei, iată că acum situaţia este, din nefericire pentru oamenii integri şi pro-occidentali ai acestei ţări, 100% limpede şi arată că lucrurile stau cât se poate de rău iar România a ajuns pe buza prăpastiei.

Toate familiile/partidele politice europene semnificative din Parlamentul European au votat moţiunea care blamează acţiunile guvernului şi majorităţii parlamentare PSD-ALDE îndreptate împotriva statului de drept şi ale intereselor românilor de a trăi într-o ţară guvernată civilizat, cu o putere care respectă valorile fundamentale şi practicile Uniunii Europene. Ce poate fi mai clar decât atât, doamnelor şi domnilor de la guvernare? Moţiunea Parlamentului European este în favoarea românilor şi împotriva puterii PSD-ALDE, care a abdicat încă din prima zi a regimului marelui şef din Teleorman, în ianuarie 2017, de la apartenenţa de facto la Uniunea Europeană, şi a continuat din rău în mai rău până în prezent. Pe acelaşi ton ferm şi critic, Raportul anual despre statul de drept din România, pe care Comisia Europeană îl elaborează în baza Mecanismului de Cooperare şi Verificare decis la aderarea României în UE, arată mai prost şi mai critic decât oricând după 2007, mai prost chiar decât cel cu privire la Bulgaria.

„Prognosticul european” pentru România este mai sumbru decât cel pentru Polonia sau Ungaria, din motive ce ţin de o reticenţă oricum mai veche faţă de ce se întâmplă pe aici, datând din vremea mineriadelor şi a interminabilei noastre tranziţii postcomuniste, din retardul de dezvoltare economică, administrativă, instituţională şi de infrastructură pe care îl avem demult, din vulnerabilitatea tradiţională a corupţiei, din deficitul educaţional şi mai ales din slaba calitate a resursei umane din politică şi de la guvernare. Or fi Orban sau Kaczynski populişti, naţionalişti, conservatori şi eurosceptici, dar cel puţin nu sunt cretini şi nu sunt cu degetele ridicate sfidător prin parlament, în lipsa oricărui alt argument. Aşa cum am mai spus, pentru o guvernare ineptă şi rău intenţionată ca a noastră, care are doar agenda favorizării infractorilor şi care a pierdut orice credibilitate externă şi internă, şansa istorică şi oportunitatea deţinerii preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene se poate uşor transforma într-o vulnerabilitate şi un deficit de imagine/prestigiu european vecine cu dezastrul naţional.

Îngropaţi până la gât în secreţiile toxice ale puterii PSD-ALDE, partide conduse de infractori şi lideri cu grave probleme penale, care au împins România pe marginea prăpastiei interne şi internaţionale în mai puţin de doi ani, românii îşi pun astăzi întrebarea legitimă: cum mai scăpăm de ăştia?

Oricât ar părea de simplu de răspuns, soluţiile întârzie. Nu ştim cum vor fi abordate alegerile viitoare, nici măcar europarlamentarele de peste şase luni, ca să nu mai vorbim de prezidenţiale, locale şi mai ales generale. Lumea va veni masiv la vot, în special în oraşe, dar nu e clar pentru cine şi pentru ce, ceea ce ştim sigur este împotriva cui. Nu ştim pe cine şi pentru ce program vom vota. Proiectul politic al opoziţiei refuză să se nască. Am mai scris acum câteva luni, la marele miting din august, care părea să marcheze o bornă istorică a maturizării, că trebuie trecut în mod realist „de la protest la proiect”[1], dar nu s-a întâmplat mare lucru în ultimele trei luni. Liderii opoziţiei bat pasul pe loc. Într-o parte, cei „vechi” refuză să se reformeze, să accepte schimbări de abordare şi se cantonează în clişee şi formule depăşite, după cum în partea cealaltă a opoziţiei (cea nouă, tânără şi exaltată), există riscul să sară peste cal, să piardă timp preţios ca să reinventeze roata/partidul, să cadă în dogme, naivităţi şi rigidităţi ideologice vrând să promoveze „omul nou” (pe lângă faptul că a reinventa conceptul sovietic al „omului nou”, exclusivist, este un fel de regretabilă ignoranţă istorică şi politică, se dovedeşte şi un „iacobinism” al timpurilor noastre, care nu duce nicăieri), să producă termeni „civici” doar pentru a masca noţiuni clasice inevitabile în organizarea politică, îndepărtând oameni de bună credinţă şi cu oarecare experienţă care ar fi vrut să ajute sau cramponându-se de aspecte minore şi neputând astfel avansa spre lucrurile esenţiale, care contează cu adevărat şi pe care marea majoritate a cetăţenilor (peste 60%) le aşteaptă să se întâmple odată.

Oamenii aşteaptă pur şi simplu apariţia unui proiect politic al opoziţiei, puternic, eficient şi credibil, nici încremenit în cadre politice care arată tot mai mult ca un PSD cu L în coadă, dar nici împopoţonat în rozuri civice şi mesaje puerile sau în farafastâcuri lipsite de substanţă politică, pe care nici „copiii” trimişi la înaintare nu le înţeleg cu adevărat. Extremele şi extrapolările nu sunt bune, indiferent de orientarea lor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro