Moralitate si politica: Despre Corneliu Coposu (1914-1995)

Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, dl Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant strain unui popor umilit si martirizat.

Moartea tragica a lui Iuliu Maniu, modelul sau existential, propria sa detentie de 17 ani, victimizarea sistematica a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piata si exploatarea salbatica a taranimii au fost tot atitea elemente care au sustinut viziunea radical anticomunista a lui Corneliu Coposu. Pentru el nu era de conceput, dupa baile de singe din timpul Revolutiei din decembrie 1989, sa tolereze o repetare a distrugerii noii democratii precum in perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca sa mai fie nevoie sa insist.

Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuita pina si de veteranul comunist Alexandru Barladeanu in omagiul publicat in urma cu zece ani pentru ilustrul disparut, a fost sa se mentina consecvent de partea valorilor democratice si pro-occidentale. Cind am spus ca decesul lui C. Coposu a marcat deschiderea unei noi posibilitati pentru Conventia Democratica, aveam in vedere ca, pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, dadeau cosmaruri nomenclaturii resuscitate si tot mai insetate de revansa. Se putea tolera o Conventie la putere, atita timp cit in spatele ei nu se mai afla adevaratul arhitect al rezistentei antiautoritare de dupa 1989. Reiau aceste idei intrucit am citit recent in „Ziua” un articol al lui Vartan Arachelian, care imi reproseaza ca, in analizele mele, as umbri memoria acestui om de care am fost extrem de atasat si pe care continuu sa-l admir, fara a cadea insa in exercitiul hagiografiei (la care C. Coposu era alergic). Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am intilnit in repetate rinduri, la Bucuresti si la Washington. Am stat de vorba ore in sir despre comunism, fascism, valori pluraliste si despre natura derutanta a hibridului politico-economic pe care il numim post-comunism. Dl Coposu nu se abatea de la un cod moral precis.

1994, la Bucuresti, cu Corneliu Coposu si Costin Borc

Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus sa sustina politicieni care nu dadeau dovada devotamentului fata de ideea monarhica. Evident, puteam sa avem dezacorduri, dar pozitiile noastre erau convergente, daca nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita.

In volumul „Marele soc”, ii citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Barladeanu, pentru care optiunea pluralista a lui C. Coposu s-a dovedit superioara propriei angajari comuniste. Fostul presedinte a preferat sa se eschiveze, incercind sa dea un alt sens aprecierii fostului sau coleg de partid in raport cu omul care si-a sacrificat viata luptind pentru democratie.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, in termenii filosofiei politice, nationalismul liberal). L-am insotit, impreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, in timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, in 1994. Imi amintesc perfect cum a tinut sa insiste, in finalul vizitei, asupra rolului unor militanti de seama ai PNT in lupta impotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile in Romania daca acest barbat politic ar fi ramas printre noi? Cred ca fesenistii ar fi luptat si mai indirjit sa nu permita victoria Conventiei. Poate ca Emil Constantinescu ar fi fost mai radical in ruptura cu o pseudo-democratie profund corupta.