Mușamalizarea plagiatelor la nivel înalt nu întărește România în contextul agresiunii Rusiei, ci transformă România în Rusia

Citind o anumită parte a presei s-ar putea crede că la noi e ca la nimenea cu plagiatele – plin de ele la vârful statului, negate pe față cu minciuni sfruntate și călcând în picioare avertizorii de integritate. Nu e așa. Rusia spre exemplu ne-a luat-o de multă vreme înainte. După cum se ilustrează aici sau aici, cultura plagiatului e foarte răspândită în Rusia. Cu aceleași caracteristici ca la noi: oficial „se iau măsuri”, „e importantă etica” – în timp ce de fiecare dată când cineva important e dat în vileag… se invocă întortocheri obscure pentru a nu se lua măsuri. Ca și la noi, proprietatea intelectuală a textelor nu prea are valoare. Poate cu rădăcini în vremea Războiului Rece, când din cauza Cortinei de Fier era legitim să plagiezi orice de la „dușmanul de clasă” din tabăra adversă – de la texte academice la melodii pop. Ca și la noi, se vorbește oficial foarte puțin despre practica răspândită a cumpăratului de teze. Inclusiv vinovații preferă să nege pe față evidența sau în cel mai rău caz să înghită acuzația fără să comenteze, decât să spună clar că n-au copiat niciun cuvânt; căci așa e, ei personal n-au copiat, ci doar au… cumpărat marfă proastă, copiată. Cumpărat sau, dacă erau destul de importanți, primit cadou. Ca și la noi, se vorbește foarte puțin despre cum în anumite domenii sau anumite școli ești victimă sigură ca student: vei crește într-un mediu în care toți colegii copiază/plagiază, în care chiar profesorii te încurajează să o faci – și nici măcar nu vei ști că e greșit. Afli prea târziu ca ai greșit, sau pur și simplu refuzi să afli – fiindcă altfel ți s-ar răsturna prea multe repere morale din viață.

Despre președintele Rusiei s-a raportat de foarte mulți ani că are o disertație plagiată(ceva în domeniul economiei, copiat dintr-un text vechi de 20 de ani). În Rusia asta nu contează și nu există. „Țara are probleme mai importante”. Din 15 ani încoace are probleme mai importante decât să ia în seamă plagiatul președintelui. Care, oricum, argumentează unii dintre apărători, nu e chiar plagiat pentru că nu e într-o teză chiar de doctorat ci ceva mai mică în grad (și desigur nici ISBN n-are, ar observa corect unii de la noi). Și oricum, pe vremea aia erau alte practici și oricum x-y-z comisie încă n-a dat un verdict și doar n-o să ne luăm numai după ce scriu unii și alții care vor răul țării tocmai acum când… Argumente pe care le auzim și la noi despre plagiatele persoanelor importante.

Diferența importantă e că România are o democrație mult mai reală decât Rusia. Că avem la dispoziție și altă soluție decât cea de a spune că negrul e alb și albul e negru. Nu e treaba mea ca profesor să decid singur (și nici măcar împreună cu alți profesori) cine trebuie să ocupe funcții în guvern; la fel și cu alte diverse funcții esențiale pentru țară. Sunt destui alții aleși și delegați pentru așa decizii. Dar cineva trebuie să le spună, repetat și aplicat până vor înțelege, că pentru a conserva stabilitatea în contextul teribilelor amenințări internaționale și în special a celor legate de războiul declanșat de Rusia… nu e nevoie să devenim Rusia. Trebuie neapărat păstrat/promovat x sau y în cutare funcție, din motive care-s prea complicate sau delicate ca să fie explicate public? Bine, dragi decidenți, faceți-o – e de competența dvs. Dar găsiți un mod de a recunoaște problema academică – nu de a minți pe față despre ea ca la Moscova. Poate greșesc eu când spun asta, căci la oamenii publici mult din ce se vede e o fațadă falsă sau incompletă (am mai greșit așa, n-ar fi prima dată), dar…de ce, de exemplu, trebuie să luați un om care în funcția sa oficială iese în evidență ca mai decent decât aproape toți cei dinainte prin aceea că nu-l vezi la chermeze cu interlopi, nu-l vezi amestecat în afaceri de corupție, nu-l vezi făcând glumițe obscene despre adversari, nu-l vezi râzând în nas sau vorbind de sus nimănui și mai ales nu cetățenilor, nu-l vezi cu alcoolul după el, nu-l vezi în circuri tabloide, nu-l vezi fâcând propagandă anti-democrație sau anti-europeană sau anti-românească… și să îl târâți voi în manevre sordide de mușamalizare, să îl folosiți ca paravan pentru plagiatele altora – totul pretinzând că „e spre binele lui”? Sau, mă rog, binele țării; vă preocupă că atacurile pe tema plagiatelor fac rău stabilității țării? Da, se vede de la o poștă cum unii dintre cei mai siniștri adversari ai României jubilează la fiecare nouă acuzație de plagiat; dar m-aș uita cu atenție și la colegii lor care ne împing pe calea rusească de mușamalizare. Colegi și nimic altceva, nu încape îndoială.

România are o viață politică mai democratică decât Rusia. Spre exemplu, la noi e voie să ceri demisia cuiva pe motive de plagiat, fără să te trezești strivit de mașinăria statului (deși chiar și aici cazul atacurilor împotriva Emiliei Șercan ne arată din nou calea către Rusia). Dar… tare bine ar fi să se politizeze mai puțin subiectul. Fiecare dintre oamenii publici care au cerut unui politician sau altuia demisii pe teme de plagiat… are alături și o listă de „plagiatori buni” sau „plagiatori invizibili” la care a închis ochii – ori fiindcă era vorba de oameni aflați de partea bună sau care făcuseră mai mult bine decât rău, ori fiindcă pur și simplu oamenii aceia își vedeau lungul nasului și stăteau cuminți la locul lor. Acest închis al ochilor la „plagiatorii buni/invizibili” face aproape la fel de mult rău ca mușamalizarea pe față. Astfel, politicienii acuzați de plagiat primesc alibiul dorit: „e un atac politic”.Citeste intregul artiol si comenteaza pe contributors.ro