Ne-am învățat să plătim cu cardurile? Ne vom dezvăța, că nimeni nu e nebun să cumpere o sticlă de lapte și să mai dea un comision de un leu

Eugen Rădulescu, consilierul guvernatorului BNR, critică dur taxa pe tranzacțiile bancare – una dintre măsurile vehiculate pentru reducerea deficitului bugetar și o numește „o fumigenă”. Acesta atrage atenția asupra unei alte soluții, „evidentă, dar evitată cu grijă”: profesionalizarea ANAF. „9 MILIARDE de euro anual este «gap-ul» de TVA, adică diferența dintre cât se încasează efectiv și cât s-ar datora. Nimeni în UE nu are o neîncasare de asemenea proporții la TVA”, scrie Eugen Rădulescu, într-un text de opinie pe care îl publică HotNews.

Situația bugetului este deosebit de critică. Am ajuns aici după ani, nu puțini, în care au fost acordate pomeni peste pomeni din bani publici, fără ca veniturile statului să fie vreodată colectate așa cum trebuie. Așa am ajuns la un deficit de 9,3% din PIB în 2024, adică avem cheltuieli de 4 lei la fiecare 3 lei venituri. Cât poate fi găsit cineva să suporte diferența și cu ce cost? Și cine îl va plăti în final?

Să nu pierdem din vedere că în 2024 guvernul promisese că reduce deficitul până la 5,4%. Restul de credibilitate a guvernului s-a dus pe apa Sâmbetei, iar acum Comisia Europeană a pus piciorul în prag: ori sunt adoptate măsuri verificabile și credibile de reducere a deficitului public, ori România pierde accesul la fonduri europene. Iar asta ar însemna intrarea imediată în grupul țărilor „nerecomandate investițiilor” și un declin financiar și economic de proporții extraordinare. Foarte serioasă situația. S-ar părea că, în sfârșit, politicienii s-au dezmeticit și caută soluții. Oare?

Soluția evidentă, dar evitată cu grijă

Prima și cea mai importantă, cu bătaie lungă, ar fi depolitizarea și profesionalizarea ANAF – instituția însărcinată cu încasarea veniturilor statului, dar care este efectiv incapabilă să își îndeplinească misiunea. Nu mă voi referi aici la raportul de 500 de pagini al Curții de Conturi – te cam iei cu mâinile de cap de ce a găsit Curtea acolo. Mă voi referi doar la o temă distinctă, majoră: 9 MILIARDE de euro anual este „gap-ul” de TVA, adică diferența dintre cât se încasează efectiv și cât s-ar datora.

Aici nu este, nu poate fi vorba despre nebăgare de seamă, de sume ascunse cu ingeniozitate, cum au ascuns ucraienenii dronele cu care au lovit avioanele rusești: este vorba despre jaf organizat, patronat de forțe care par a fi deasupra statului, deasupra partidelor și a guvernului, deasupra ANAF. Nimeni în UE nu are o neîncasare de asemenea proporții la TVA. Media gap-ului este de 6%; Bulgaria are 7%; Ungaria, 2,3%. România? 30,6%!!!

Dar de acest subiect nu ne atingem. Mai există și procedura taxării inverse, aplicată și la noi cu rezultate excelente pentru câteva grupe de produse. Dar, nu, asta nu trebuie extinsă, că… oare de ce?

Fumigena taxei pe tranzacții bancare

În schimb, se vorbește despre soluții care pasează problema și au meritul de a aduce mult zgomot de fond, ca nu cumva societatea civilă și partidele politice să ajungă la soluția adevărată – încasarea corectă a veniturilor statului. Am auzit despre o taxă pe tranzacțiile bancare, de unde ar ieși, cică, 50 miliarde lei anual, așa că, gata, am rezolvat problema, vor plăti alții! Not so fast.

În primul rând, cele 50 de miliarde, cifra oricum fantezistă, nu ar pica de fapt din cer. Ar plăti-o fiecare cetățean care are un cont în bancă, de câte ori primește sau plătește vreo sumă. Ne-am învățat să plătim cu cardurile? Ne vom dezvăța, că nimeni nu e nebun să cumpere o sticlă de lapte și sa mai dea un comision de un leu, sau cât or gândi înțelepții că trebuie să plătim. Adică, dacă ar fi vorba într-adevăr despre 50 de miliarde de lei într-un an, fiecare cetățean major al României ar trebui să plătească vreo 10 lei în fiecare zi. Oare poate să funcționeze așa ceva? Și asta, unde? În țara în care monetizarea economiei este de 5 ori mai scăzută decât media UE, iar vecinii noștri, bulgarii, au monetizarea dublă decât a României?

Aplicarea unei asemenea taxe ar împinge tranzacțiile fie în zona cu numerar, pe care abia reușiserăm să o mai subțiem, sau a plăților fără numerar oferite de instituții “off shore”, asupra cărora autoritățile române nu au vreo jurisdicție. În Europa, două țări cu politici economice, să le zicem, revoluționare aplică această taxă: Ungaria și Slovacia. Nu știu câți bani au reușit să colecteze, știu însă clar că economiile respective gâfâie, ca urmare a politicilor bezmetice ale guvernelor lor. (În primii ani post comuniști, Ungaria avea un PIB pe locuitor de câteva ori mai mare decât al României; acum, sunt mai jos decât noi ca nivel de trai. Oare Ungaria este un model pentru noi?) În afara Europei, o altă țară cu performanțe grozave a practicat ceva asemănător: Venezuela! Eu zic să mai căutăm, poate găsim ceva și în Coreea de Nord, dacă tot e să căutăm soluții miraculoase, din ţări cu performanţe economice “deosebite”.

Fumigena taxării suplimentare a muncii

Alte „soluții” vin să taxeze și mai abitir munca. Avem deja peste 42% din salariul brut care sunt impozite și taxe. Unul dintre cele mai ridicate niveluri din toata lumea dezvoltată. Dar de ce să nu luăm și mai mult de la cei care muncesc? Impozitul progresiv, cu două cote, 15% și 25% a apărut într-un studiu vechi de vreo doi ani de la FMI, care promite că ar aduce 1,2% din PIB în plus la buget. Îmi pare rău, dar cu greu se putea spune o prostie mai mare.

Calculul a fost făcut cu celebra condiție „ceteris paribus”, adică, dacă nu se schimbă nimic altceva, veniturile statului cresc cu 1,2%. Doar că această ipoteză este „eroică” – o formula foarte politicoasă pentru a spune „imposibilă”.

Plătitorii de taxe nu se lasă jupuiți, ci reacționează

Își imaginează cineva că cei care sunt taxați acum cu 42% vor plăti liniștiți 57% din venit ca impozit, și nu vor încerca metode de a contracara asta? Dar avem deja experiența cotelor progresive, de dinainte de 2005: la o cota medie de impunere de 23% se încasa mult mai puțin decât s-a încasat cu 16%, cota unică.

Iar asta pentru că, așa cum învață studenții din primii ani la facultățile de economie, există o „curbă a lui Laffer” care arată că, dincolo de un anumit nivel, creșterea cotei de impozit nu aduce mai multe venituri statului, ci mai puține; plătitorii de taxe nu se lasă jupuiți, ci reacționează, își ascund veniturile, devin “persoane fizice autorizate” sau pur și simplu lucrează la negru. Dar cei care au scris propunerea aceea nu au trecut, probabil, pe la o facultate economică. Au luat doar un curs scurt de marxism-leninism, de unde au aflat că dușmanul de clasă este cel care muncește și câștigă bine; lui trebuie să îi dăm în cap.

Nu e doar atât. Impozitul progresiv presupune mai întâi globalizarea veniturilor unei persoane. Adică, 15 milioane de persoane adulte să depună la Fisc declarații de venituri. Cum le facem? În două exemplare, în dosar cu șină? Mai angajăm 10.000 de funcționari la ANAF, care să prelucreze declarațiile de venituri și să emita decizii de impunere?

Țările care au impozite progresive au sisteme electronice, rodate timp de decenii, au proceduri de lucru care identifică și sancționează orice abatere, orice omisiune. Noi? Avem TVA neîncasat în suma de 9 miliarde de euro într-un an, dar nu putem să îi identificăm pe fraudatori, deși vorbim doar de câteva zeci de mii de plătitori, din care o mica parte fraudează. Vom reuși să încasăm mai mult de la 15 milioane de potențiali plătitori? Si cu ce cost de administrare?

A mai apărut ideea „taxei de solidaritate”, pe care să o plătească cei care caștigă peste 10.000 lei lunar. Cei care caștigă dintr-un singur loc peste 10.000 de lei, nu? Dar cei care sunt membri în 3 consilii de administrație, de unde iau câte 9.000 lei lunar și au și un serviciu la stat, la ce anume plătesc taxa de solidaritate? Facem globalizarea venitului și declarație pe proprie răspundere? Angajăm numai 1.000 de funcționari noi, care să gestioneze dosarele, da? Și în cât timp facem toate acestea, ca să devansăm o decizie a Uniunii Europene, care ar fi în câteva săptămâni de aici înainte? Asta, desigur, dacă trecem peste revolta justificata a oamenilor la idea de a plati o taxa de solidaritate: cu cine? Cu cei care jefuiesc banul public? Cu cei care uită să plătească TVA și nu pățesc nimic? 

Soluții despre care nu se suflă o vorbă

Mult mai puțin se vorbește însă în spațiul public despre armatele de funcționari care iau și salarii foarte mari, dar sunt pricopsiți și cu „spor de stres”, „spor de antenă”, „spor pentru lucrul în condiții vătămătoare” și câte și mai câte. Avem primării cu 20 de salariați în localități unde mai sunt 200 de locuitori – dar nu are a face, are balta pește! Avem „municipii”, cu tot cortegiul de drepturi bănești asociate pentru cei care lucrează în administrarea acestora, dar de fapt abia dacă mai au efectiv populația unor comune. Mai avem și tichete de masă, tichete de vacanță – adică mecanisme costisitoare, create pentru a scoate din impozitare o parte a veniturilor salariale.

Majorarea venitului minimim cu contravaloarea tichetelor de masă, care să dispară complet, ar fi o soluție onorabilă, după părerea mea. Și ar dispărea costul uriaș al tipăririi și administrării acestor hârtii, menite să ascundă de impozitare un venit. Chiar are vreun sens aşa ceva? Ah, da, e o afacere excelentă pentru cei care produc aceste hârtii; sunt sigur că au alternative!

Și mai puțin se vorbește despre PNRR. Acesta este un program foarte bun. El a fost aprobat de Parlament, după care însă a început baletul. Îndeplinirea cu totul selectivă a prevederilor lui are două urmări catastrofale: (i) este irosită o șansă istorică unică, irepetabilă, de a restructura economia cu sprijin extern substanțial; (ii) este întârziată iremediabil alinierea deplină la standardele UE, inclusiv la nivelul de trai. Toate datele arată că ne apropiem rapid de “capcana venitului mediu”, despre care scrie literatura de specialitate; am putea să o evităm, cu ajutorul PNRR. Dar, nu, PNRR ar aduce atingere gravă unor profitori din starea actuală de lucruri, așa că ne facem că nu există.

O altă temă ignorată cu multă grijă este cea a pensiilor speciale. Aceasta nu este doar o problemă bugetară, ci una de fractură socială severă: avem o majoritate care muncește până la vârsta de 65 de ani, iar apoi pensia este o fracțiune a ultimului venit; și avem pensionari speciali, care ies la pensie la 45 de ani cu o pensie mai mare decât ultimul salariu. Nu există așa ceva în nicio țară civilizată. Cum să risipești o resursă fantastică, oameni cu pregătire de vârf, pe care îi trimiți să se odihnească la vârsta maturității depline, când ar putea să ofere maximum de randament în profesia lor?   

Soluții cu efect imediat

Din păcate, chiar dacă s-ar adopta măsuri care să atenueze problemele la care m-am referit, lista de mai sus nu poate aduce rezultate imediate. Cu excepția taxării inverse a TVA, care însă nu este agreată, probabil tocmai fiindcă ar lovi în moalele capului pe fraudatori, rezultatele în creșterea colectării TVA sau din eventuala reducere a risipei bugetare pe administrația publică se vor vedea după mai multă vreme, poate peste un an. Iar deficitul public trebuie redus acum. O posibilă soluţie imediată ar fi reducerea cu 90% a subvenţiei pentru partidele parlamentare. Ar da foarte bine la public, dar efectul ar fi cu totul neglijabil pentru reducerea deficitului bugetar.

Aici, nu cred să existe alternativă la majorarea unor taxe pe consum: accizele la carburant, la alcool, la tutun, eu unul aș merge și pe accize la băuturi răcoritoare cu zahăr, care sunt foarte dăunătoare sănătății – toate acestea ar aduce venituri din prima zi de aplicare. La fel, reducerea drastică a listei produselor pentru care se aplică rate reduse de TVA. Horeca, de exemplu, a beneficiat de un regim favorabil ca urmare a pandemiei; pandemia a trecut de mult, dar condițiile de favoare pentru industria horeca au rămas.

Nu cred că va fi posibilă creșterea imediată și substanțială a veniturilor statului fără o majorare a cotei de bază de TVA. Știu, nu e o soluție ușor de digerat. Are și efecte adverse însemnate, cum ar fi creșterea inflației și comprimarea consumului, care s-ar produce exact în momentul în care este deja o tensiune în economie, din cauze care nu pot fi imputate politicilor interne. Cred însă că, dacă autoritățile vor aplica imediat și măsuri care să diminueze în mod verificabil și alte cheltuieli ale statului, să mai tundă din privilegiile nemăsurate ale funcționărimii, ar putea fi acceptată de populație și o asemenea măsură. Și am salva situația, pe termen scurt, până când celelalte măsuri vor putea fi aplicate pe scară largă.

Situația este foarte complicată. Dar reducerea deficitului public nu poate aștepta. Partidele ar trebui să înțeleagă asta și să acționeze în consecință.

Acest text a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.