Sinuciderea fecioarelor. Cum ne poate ajuta cinemaul să-i înțelegem pe copiii care cad victimă suicidului?

Un recent „Raport despre Starea de Bine și Sănătatea Mintală a Copiilor din Învățământul Gimnazial din România” arată o serie de rezultate care ar trebui să ne îngrijoreze, scrie criticul de film Iulia Blaga, într-un text publicat astăzi. Aceasta a fost în mai multe licee din Sibiu alături de un psiholog, într-o serie de ateliere de educație cinematografică pentru a vorbi cu adolescenții despre furie. Pentru că filmele pot ajuta foarte bine și la asta.

Înmulțirea tentativelor de suicid și ale sinuciderilor în rândul copiilor și adolescenților nu mai pot fi ignorate. Numai în Sibiu, anul acesta au fost trei cazuri de suicid: în 31 mai, o adolescentă de 15 ani; în 7 august, un licean de 18 ani; iar în 26 august, o fată de 13 ani. Li se adaugă o elevă de clasa a VIII-a, mutată recent la București, care și-a luat viața duminică, 16 noiembrie, după ce se întâlnise cu foștii colegi din Sibiu. De peste un deceniu, psihiatrii și psihologii avertizează asupra scăderii vârstei la care românii încearcă să își ia viața.

„E un fenomen care ne înspăimântă, scăderea vârstei la care apar tentativele de sinucidere”, spunea medicul psihiatru Maria Cristache pentru Mediafax în august 2012, când o fată de 14 ani din Buzău a încercat să se sinucidă pentru că părinții i-au luat cartela din telefon. 

Opinia medicului a fost citată de sociologul Sorin M. Rădulescu în cartea sa „Sociologia sinuciderii (Tendințe și evoluții ale sinuciderii în România)”, apărută în 2015 la Editura Pandora și disponibilă gratuit aici. 

Dintre motivele suicidului sau tentativei de suicid în rândul copiilor și adolescenților, sociologul menționa protestul împotriva unei decizii a maturilor, considerate de ei injuste, rușinea și remușcarea, teama de pedeapsă, sau tulburările psihice distincte.Între timp, lucrurile s-au agravat.

Explozia social media și pandemia au vulnerabilizat și mai mult generațiile foarte tinere, astfel că, în România, suicidul în rândul copiilor de până în 15 ani a ajuns să fie dublu față de media europeană, după cum arăta o statistică Eurostat în septembrie 2024.

Să reținem, totuși, că cea mai mare rată de suicid din UE (37%), în septembrie 2024, o avea grupa de vârstă 45 – 64 ani, urmată de cei cu vârsta de peste 65 de ani (34%).

La acea dată, statisticile europene indicau Transilvania ca regiunea cu cea mai mare rată a sinuciderilor din România, luând în calcul toate vârstele: peste 14,02 sinucideri la suta de mii de locuitori. Pe ultimele locuri erau București – Ilfov și Banatul cu 3,76, respectiv 7,38 sinucideri, potrivit Eurostat.

Trebuie reținut, însă, că cifrele erau mai mici față de perioada 2011 – 2020, când un studiu publicat în „Revista Română de Statistică” aici așeza centrul țării pe primul loc la sinucideri, dar cu o rată de 15,40 sinucideri la suta de mii de locuitori. 

Județele cele mai afectate erau Harghita (de la 24,64 în 2012 la 24,74 sinucideri în 2020) și Covasna (de la 14,42 în 2012 la 24,74 sinucideri la suta de mii de locuitori în 2020), pe când Sibiul se situa în prima jumătate a clasamentului, cu o rată care crescuse de la 7,48 în 2012 la 12,08 în 2020.

La nivel național, menționa același studiu, rata sinuciderilor la suta de mii de locuitori scăzuse de la 12,61 în 2011 la 9,02 în 2020.

Unul din autorii studiului declara în decembrie 2023, citat de HotNews (https://hotnews.ro/cazul-tinerelor-din-hunedoara-care-s-au-sinucis-cti-romni-si-curma-anual-viata-judetele-cu-cele-mai-mari-rate-de-suicid-28694), că „schimbările sociale bruşte sau perioadele de criză vulnerabilizează oamenii, iar unii dintre aceştia sunt mai predispuşi la comportamente suicidale (auto-distructive) într-o măsură mai mare ca alţii”.

În plus, în 2023, un psiholog și un profesor universitar în domeniul poluării confirmau pentru „Adevărul” că în județele Harghita, Covasna, precum și în Mureș, rata ridicată a sinuciderilor era influențată și de nivelul de poluare crescut din aceste zone.

De ce a crescut rata sinuciderilor la copii și adolescenți?

O explicație ar fi că cea mai fragedă categorie de vârstă a fost și mai fragilizată de pandemie în condițiile în care, în lipsa unor mecanisme instituționale constante de sprijin psiho-emoțional, copiii și adolescenții și-au căutat susținerea în mediul online, ceea ce a dus la înmulțirea cazurilor de anxietate și depresie.

Nu trebuie neglijat nici faptul că adolescenții și copiii oglindesc emoțiile părinților sau îngrijitorilor. În cazuri extreme, ei pot, de pildă, internaliza furia prin tentativă de suicid ori suicid, sau pot să o proiecteze pe ceilalți prin acte de violență – cum e cazul băiatului de 14 ani care lucra la o stână din Alțâna, județul Sibiu, și care a ucis în iunie 2025 un cioban. Anterior, băiatul fusese bătut de mai multe ori de tatăl vitreg, care îl și amenințase cu moartea.

Copii liniștiți, care nu puneau probleme

E teribil să afli despre copiii care s-au sinucis la Sibiu că erau liniștiți și nu puneau probleme. Este exact ce ar trebui să ne pună pe gânduri – imposibilitatea lor de a semnaliza din spatele costumului de scafandru că ceva nu e OK.

Școala9  publica, cu doar câteva zile înaintea tragediei din 7 august, un interviu cu psihoterapeutul Silvia Ciubotaru („Ce facem cu furia?”), care oferea niște instrumente pentru cum putem gestiona furia, spunea ce pot face părinții ca să nu paseze emoțiile lor copiilor, ce poate face școala șamd.

Psihoterapeutul numea furia „ceva care se construiește în noi, picătură cu picătură” și recomanda ca, înainte de a învăța să o gestionăm (externalizând-o prin artă sau sport, de pildă), să încercăm să o recunoaștem.

Cinemaul, folosit pentru ventilarea furiei

Împreună cu psihologul Florentina Beznea, cu care organizez atelierele de educație cinematografică și dezvoltare personală MOViEs ON la Sibiu (în colaborare cu Asociația ESTE Film), am lucrat în această toamnă pe furie. Am mers la 24 de clase din patru școli și licee din județ, lucrând cu aproximativ 600 elevi.

Aceștia au văzut trei animații scurte, apoi am discutat și ne-am jucat plecând de la ele. Ideea de bază a fost să ne antrenăm atenția pentru a ne recunoaște emoțiile și a le identifica sursa, precum și să identificăm modalități sănătoase prin care să ne ventilăm emoțiile negative, în special furia. 

Cinemaul a fost pretextul, dar sigur că am vorbit și despre cinema. A fost reconfortant să descopăr liceeni care văzuseră „Fight Club” (de David Fincher, 1999) sau „Taxi Driver” (de Martin Scorsese, 1976), și care erau curioși să afle ce alte filme bune mai puteau vedea.

Am ținut să mergem și la clasa băiatului care s-a sinucis în 7 august și să lucrăm cu colegii lui fără a menționa tragedia dacă ei nu doreau s-o facă.

Nu ne-a ieșit cum doream. Mare parte din clasă a chiulit, iar diriginta n-a îndrăznit să-i sune pe cei absenți și să-i cheme. Ni s-a spus că nu le pasă de absențe pentru că părinții le motivează și că, în general, se lucrează greu cu elevii.

Am aflat și că nu discutase nici un psiholog cu ei despre pierderea colegului și că, de fapt, nu se discuta deloc despre acel băiat. 

Tăcerea arată dimensiunile șocului resimțit și de colegi, și de profesori dar, de fapt, ce au nevoie cu toții e să vorbească. Nu cu noi, care am mers o singură dată, ci cu un psiholog, un psihoterapeut sau un consilier școlar cu care pot stabili o relație mai lungă.

În rest, totul a fost minunat

Am găsit copii de clasa a III-a care știau deja că furia e o emoție (învățătoarea le explicase și cum e cu „hormoneii”), dar și copii de clasa a IV-a care știau când a început războiul din Ucraina și care au înțeles imediat că furia neventilată la timp plus teama de celălalt pot duce la războaie inutile.

La clasele mici, Florentina Beznea i-a adus rând pe rând pe copii la tablă ca să adauge o singură linie la desenul început de un coleg. Fără să li se fi cerut ori să se fi înțeles între ei, copiii au realizat exact portretul emoției discutate: o pisică furioasă.

Am observat cât de bine seamănă o clasă de copii sau adolescenți cu învățătorul sau dirigintele lor, și ni s-a confirmat că elevii preiau nu doar din curiozitatea și personalitatea profesorilor sau învățătorilor, ci și din dispoziția lor. Se numește mimetism și stă, de fapt, la baza educației. 

De aici responsabilitatea adulților nu doar de a oferi modele intelectuale sau morale, ci și de a  fi bine cu ei înșiși.

Un raport alarmant 

În septembrie 2025 a fost publicat un amplu „Raport despre Starea de Bine și Sănătatea Mintală a Copiilor din Învățământul Gimnazial din România”, inițiat de Ministerul Educației cu asistența tehnică a UNICEF și în cooperare cu Comisia Europeană – SG REFORM. 

Rezultatele sunt alarmante.

Iată câteva:

• •Un sfert din elevii de gimnaziu (25%) manifestă tendințe de auto-vătămare, care sunt mai frecvente în rândul fetelor.
• •Aproape un sfert dintre elevi (23%) prezintă risc de tulburări emoționale manifestate în spațiul școlar.
• •Frecvența dezechilibrelor emoționale crește progresiv de la clasa a V-a la clasa a VIII-a, invers proporțional cu încrederea în profesori și cu sentimentul că nu sunt ascultați și valorizați.
• •Cele mai frecvente manifestări raportate în rândul copiilor au fost oboseală persistentă (45%), agitație și neliniște (33%), precum și supărare și îngrijorare excesivă (31%).
• •Nu mai puțin de 40% dintre ei nu se simt încurajați să își exprime opiniile, iar 35% nu pot vorbi deschis cu un profesor.
• •Aproape jumătate dintre elevi (46%) nu intervin când asistă la acte de agresiune, iar 26% au experimentat frica față de anumiți colegi.

În același timp, raportul evidențiază că „scăderea stării de bine este corelată cu o creștere a presiunii academice și o lipsă de spații sigure pentru exprimarea emoțiilor sau pentru a primi sprijin adecvat”, remarcând „lipsa unor mecanisme instituționale sistematice de sprijin psiho-emoțional” și concluzionând că „sistemul educațional acordă prioritate performanței cognitive, în detrimentul dezvoltării socio-emoționale, generând un climat psihologic nesigur pentru elevi”.

Acest raport insistă că nevoia intervențiilor de orice fel – de la cele punctuale până la introducerea unor politici de monitorizare și susținere psihologică – este pe cât de reală, pe atât de urgentă.

De ce li e pare că sfârșitul este, uneori, singura alternativă?

Psihologul Florentina Beznea explică: „Uneori  adolescenții primesc totul prea ușor, iar componenta motivațională se tocește; alteori sunt supuși abuzului emoțional, și imaginea de sine are grav de suferit; alteori viața nu le oferă perspective roz în timp ce modelele din media obțin ușor orice; alteori suferă din dragoste. Uneori suferința interioară este atât de mare încât simt nevoia să o externalizeze prin acte de auto-agresiune, ceea ce este un mare semnal de alarmă. De la mici vătămări se poate ajunge rapid la acte de suicid. Suicidul este perceput ca fiind unica soluție, celelalte alternative devin lipsite de relevanță și sens, iar lupta nu pare a avea vreo semnificație”. 

Ce simt și ce ar trebui să facă adulții

„De multe ori, adulții nu înțeleg lumea adolescenților fie pentru că le este greu să se confrunte cu schimbarea prin care trec aceștia, cu faptul că au crescut și că încearcă să-și ia viața în propriile mâini, fie pentru că ritmul vieții nu le dă răgazul să asculte și să înțeleagă, bagatelizând vârtejul emoțional din interiorul copiilor lor, lipsa de speranță și teama că drumul nu duce nicăieri. E important să-i ascultăm și să nu percepem ca pe un eșec al rolului de părinte dacă trecem printr-o situație pe care nu o putem gestiona. Să cerem ajutor, să încercăm să înțelegem, să ne punem copiii prioritate, înfruntând gura lumii, prejudecățile și temerile legate de viitorul lor. Să înțelegem că rolul adultului e să ofere în egală măsură libertate și sprijin, să cultive discernământul cu tact și răbdare, să iubească și să lase spațiu necesar construcției propriului drum”, adaugă psihologul Florentina Beznea.

O zi în care n-am făcut nimic e o zi pierdută

La unul din atelierele MOViEs ON, un băiat și-a amintit că văzuse „Good Will Hunting” (de Gus Van Sant, 1997) pe Netflix și a remarcat furia lui Will (Matt Damon), tânăr matematician genial, care, neputând depăși trauma unui abuz din copilărie, nu putea avea încredere în sine și în ceilalți.

La întrebarea care e scena-cheie a filmului, băiatul a indicat momentul când psihologul (Robin Williams) îi repetă lui Will: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta…”, până când acesta începe să plângă. Exact, acesta e punctul de ruptură, care îl ajută pe Will să înceapă, în sfârșit, doliul copilului care a fost, pentru a se desprinde de el.

Gus Van Sant e regizorul care a reușit cel mai bine să arate cât de greu e să fii adolescent, mai ales în „Elephant” (2003), film pentru care s-a inspirat din masacrul de la Liceul Columbine din 1999. Atunci, doi adolescenți au ucis 13 elevi și un profesor printr-un atac pregătit timp de un an, care a inspirat ulterior peste 70 de atacuri la indigo.

Dintre toate filmele despre minori deveniți victime ale suicidului, „Sinuciderea fecioarelor” / „The Virgin Suicides” (1999), de Sofia Coppola, e de departe cel mai poetic. E povestea a cinci surori adolescente care se sinucid fără ca nimeni să înțeleagă de ce, poveste rememorată ani mai târziu de băieții care le plăceau. 

 „Ce faci aici, fetițo? Nu ești suficient de mare ca să știi cât de grea e viața”, o ceartă psihologul interpretat de Danny DeVito pe mezina cu tentativă de suicid chiar la începutul filmului: „E clar că nu sunteți o fată de 13 ani”, îi răspunde ea. 

Totuși, „Sinuciderea fecioarelor” nu e un film doar despre sinucidere, ci e, într-un sens mai larg, despre adolescență și despre fascinația pe care o avem cu toții pentru această vârstă odată ieșiți de sub clopotul ei de sticlă. 

Suntem fascinați pentru că, deși adolescența ne-a adus unde suntem acum, nu-i mai putem înțelege pe adolescenți pentru că nu ne mai amintim cum eram. Ne simțim cu totul alții, iar lipsa de contact cu această parte a noastră ne sperie.

E o replică în acest film inconfortabil: „Sinuciderea e mai adâncă decât moartea”. Adică e despre imposibilitatea de a înțelege victima unui suicid, dar și despre tabuul  pe care sinuciderea încă îl reprezintă în societate. 

Nu doar la politici de stat trebuie lucrat, ci și la o schimbare de mentalitate care începe cu fiecare dintre noi, primul pas fiind să încercăm să nu-i mai judecăm pe cei care fac asta sau pe familiile lor. 

E timpul și ca biserica să renunțe la a mai stigmatiza victimele suicidului și a considera sinuciderea un păcat. Nimeni nu se sinucide de plăcere.

Ce poți să faci dacă ai gânduri suicidare

Dacă ai gânduri suicidare sau cineva apropiat trece printr-o astfel de criză, apelează unul dintre următoarele numere de telefon: 

*Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic contactează hubul antidepresie, la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit la nivel național din orice rețea). Linia este deschisă nonstop.

*Telverde Antisuicid: Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară sună la Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului între orele 19.00 și 7.00, la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau oricând prin e-mail la sos@antisuicid.ro.

În cazul în care simți că sinuciderea este iminentă, apelează de urgență 112.