Nevoia noastra de FMI: nici nu l-am vrea, dar nici nu prea putem fara el

În ultimii ani a tot apărut întrebarea, care mi-a fost adresata și mie, dacă România mai are nevoie de un acord cu FMI. Am primit această întrebare și acum două zile, de la Dan Popa, care a inclus răspunsul meu scurt într-un montaj mai larg.

În această postare ofer un răspuns mai detaliat. El are două perspective. Una strict tehnică și una referitoare la coerența politicilor.

Perspectiva tehnică are la rândul ei, două componente. Prima, se referă, în jargon, la „nevoile de balanță”. Aici răspunsul este nu. România are, deoacamdată, finanțările necesare pentru a evolua normal fără ajutor financiar de la FMI. A doua componentă se referă la un împrumut ca la o „centură de siguranță”. Cu toate reglementările, uneori mai degrabă rigide decât necesare sau utile, care au fost adoptate în ultimii ani, o nouă criză recesiune în vreuna din economiile importante ale lumii va face, așa cum a făcut în 1991, 1997 sau 2008, necesară o nouă asistență financiară pentru România. Aceasta mai ales din cauză că deficitul nostru bugetar va crește anul acesta la 3 la sută din PIB și spre 4 la sută în 2017, devenind dificil de finanțat în condiții de criză.

Economia noastră este în fază expansionistă de mai mulți ani și crește cu rate mai mari decât cele potențiale, deși nivelul efectiv al PIB este mai mare decât cel al PIB potențial. Iar acest lucru se întâmplă, în viziunea mea, încă din 2013, deși cei mai mulți „preferă” să creadă că gap-ul PIB s-a închis abia anul acesta. Eu am argumentar că s-a închis încă din 2013 și de atunci se acumulează dezechilibre. Tot efortul de însănătoșire realizat prin reducerea nedorită a salariilor în 2010 și prin nedorita creștere a TVA s-a epuizat. Acum am reușit să sporim consumul cu rate mult mai mari decât potențialul și am deteriorat deficitul bugetar în mod inutil. Populismul este la cote extreme.

Din Fig. 1 se vede că România, care atinsese celebrul MTO (ținta de deficit bugetar) încă din 2014 a luat-o în direcția greșită. Deși avem un gap de producție neutru, ca să menționez poziția oficială, deficitul bugetar structural va crește în 2017 comparativ cu 2015, turnând gaz peste foc. Din acest motiv, panta datoriei publice ca procent din PIB a devenit pozitivă. Alte țări, care erau poziționate mai rău ca noi, se îndreaptă spre direcția bună. Schimbarea asta de direcție îngrijorează.

Iar asta ne duce la cealaltă perspectivă la care ne refeream mai sus, cea a coerenței politicilor. Un acord cu FMI ar fi necesar pentru că noi singuri nu reușim să ținem cursul disciplinat al politicilor decât pentru foarte puțin timp. Ruperea acordurilor cu FMI în trecut de nenumărate ori arată că nici chiar cu ajutorul lor nu reușim să rămânem coerenți pentru mult timp. Dar, oricum, împreună cu ei, coerența apare pentru mai mult timp.

Avem legea dării în plată, care afectează sănătatea sistmului bancar. Avem în pregătire o altă lege, cea a conversiei creditelor în franci la cursurile istorice, care va da o lovitură grea câtorva bănci. Avem legea reducerii CAS, care era bună dacă se adopta acum câțiva ani, pentru a stimula competitivitatea producției în România. Acum e prea târziu, bugetul este deja deteriorat și foarte greu de reparat. Nu mai suportă și reducerea CAS fără a muta deficitul bugetar în zone extrem de periculoase. Măcar de s-ar amâna măsurile de relaxare care sunt palanificate pentru 2017: reducerea TVA la 19 la sută și toate celelalte care au fost anunțate și duc la pierderea de noi venituri de la buget.

Am ajuns în situația în care reducerea fiscalității, în general sănătoasă, să nu mai fie de dorit din cauza angajării unor cheltuieli permanente aproape ireversibile, deși nu cert ireversibile, dacă ne gândim la nedoritele tăieri de salarii din 2010.

Argumentele mele pentru un acord cu FMI au fost prezentate aici încă din iunie 2013: http://luciancroitoru.ro/2013/06/13/de-ce-e-nevoie-de-un-nou-acord-cu-fmi/

În concluzie, din perspectiva tehnică nu avem încă nevoie de FMI. Dar, la cum merg lucrurile, nu ar fi exclus să avem în curând, chair dacă acum pare ceva aproape imposibil. Așa i s-a părut și Marii Britanii prin anii 70. Iar atunci când va veni momentul, ajutorul nu va fi în forma onorantă a acordului Linie de Credit Flexibilă, cum a avut Polonia, ci tot a vreunui aranjament stand-by, precauționar sau nu.

Din perspectiva celaltă, a capacității noastre de a menține coerența politicilor, nevoia va exista până la întărirea instituțiilor. Dar, din cum văd eu populismul din România, nu ne îndreptăm către întărirea instituțiilor, ci către slăbirea lor. Nu mă refer doar la legea dării în plată sau la legea conversiei la cursuri istorice, care au atacat instituția contractului legal (vezi mai mullte aici: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20837979-legea-darii-plata-ceva-nu-vrea-descopere-vreodata.htm; http://luciancroitoru.ro/2016/04/18/summum-ius-summa-iniuria/), ci și la ideile care vizează, mai mult sau mai puțin voalat, reducerea independenței băncii centrale (vezi mai mult aici: http://luciancroitoru.ro/2016/04/22/nicio-fapta-buna-nu-ramane-nepedepsita/) și a altor instituții.

În concluzie, deocamdată stăm bine, consumând din spațiul pe care l-am creat prin ajustările fiscale de dinainte de 2012, în special cele din 2010. FMI nu are motive să se gândească la un acord cu România. Iar noi nu am vrea ca FMI să ne încurce în aplicarea politicilor populiste.

Dacă vom continua cu politicile de tipul celor menționate, care șubrezesc sistemul bancar și deteriorează bugetul public, atunci vom eșua, iar un nou acord va deveni o necesitate stingentă. România va trebui atunci să facă ce a mai făcut de atâtea ori: să ceară ajutor de la FMI și de la Uniunea Europeană.

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia BNR sau a redactiei HotNews.ro.