Suntem „prea mici ca să schimbăm ceva”? Nu chiar

Mâncarea este dragoste. Și pentru un laureat Nobel

Jumătatea plină: Schimbarea este dificilă. Și totuși…

Bun găsit!

Știați că un cătun are acum gimnaziu datorită implicării comunității? Că un student din Timiș a obținut asfaltarea unui drum aflat într-o stare dezastruoasă? Că la Focșani, unele străzi au devenit mai prietenoase pentru persoanele cu dizabilități tot datorită unei inițiative cetățenești? Că accesul auto pe un drum de munte a fost restricționat pentru protejarea naturii în urma implicării oamenilor?

Există o expresie des întâlnită a cărei resemnare îmi provoacă neliniște: „Noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva”. Într-un fel, la baza ei stă și un defect de perspectivă, venit dintr-o experiență recurentă: ghișeul cu mica tăietură în geam la care trebuie să te apleci, ușa întredeschisă prin care se vede doar o dungă de contribuabil, întrebând timid dacă „se poate”. Dar asta este doar o parte, nicidecum întregul, iar exemplele de mai sus ne arată că nu trebuie să ne lăsăm definiți de ea.Echipa CeRe în timpul unei gale.

În urmă cu 20 de ani, în România se năștea o organizație care îi învăța pe oamenii obișnuiți cum să se organizeze și cum să își ceară drepturile în relația cu autoritățile publice: Centrul de Resurse pentru participare publică, pe scurt CeRe. Mereu când aud acronimul, îmi vine în minte versetul biblic care spune: „Cere și ți se va da”. „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”. Adevărul este că, în România, lucrurile sunt mult mai complicate: trebuie să bați de o sută de ori ca să ți se deschidă o dată. Adevărul este că schimbarea este dificilă. „Și totuși…”, îmi spune Silvia Boeriu, care lucrează la CeRe de aproape 14 ani. Dacă ne uităm la inițiativele cetățenești pe care organizația le-a susținut de-a lungul timpului, vedem că schimbarea este posibilă. Și că oameni obișnuiți, care au refuzat să se resemneze, au reușit să aducă ceva mai mult bine în viețile lor și ale altora. Pe 17 noiembrie, la București, va avea loc cea de-a 15-a ediție a Galei Premiilor Participării Publice.

Într-o discuție cu „Partea Bună”, Silvia Boeriu, coordonator de comunicare la CeRe, ne arată că suntem mai puțin singuri decât credem. Și acesta este un motiv de speranță..

Silvia Boeriu Foto: Arhivă personală

Cum și-au găsit grupurile civice puterea

– Ce ai văzut că s-a schimbat în anii de când lucrezi la CeRe?
– La început, inițiativele cetățenești erau excepții. Mă gândesc, de exemplu, la apariția primelor grupuri civice din București, la care am contribuit. Noțiunea asta nici nu exista pe internet: la o căutare pe internet nu găseai „grup civic”. Intervențiile acestor oameni, modelele lor, felul în care s-au dus și au cerut rezolvarea anumitor probleme din jur, toate aceste exemple s-au înmulțit, iar asta este o parte cu adevărat bună. Conceptul de participare publică, de implicare, nu mai e ceva abstract, a intrat în conștiința mai largă. Oamenii au văzut că e foarte important să ieși din zona ta personală, din zona de confort, și să te alături celorlalți care vor să rezolve aceeași problemă ca tine. La asta au contribuit și protestele masive de acum câțiva ani: toată acea efervescență a transmis acest mesaj instituțiilor: că oamenii vor să se implice, că au ceva de spus și că există o putere colectivă.

– Cu câte organizații civice lucrați?
– În ultimii doi ani, am lucrat cu peste 50 de grupuri informale, grupuri de inițiativă civică și organizații din țară. Și asta a însemnat un program de training și mentorat unu la unu. Colegele mele au stat lângă aceste grupuri pentru a le ghida, pentru a le oferi suport. De exemplu, grupul Dizabil.eu din Focșani, care a devenit între timp o asociație, cere de ani de zile accesibilitate în spațiile publice pentru persoanele cu dizabilități. Colaborarea asta a noastră și efortul lor au adus niște rezultate punctuale, precum montarea unei rampe pentru ca persoanele cu dizabilități să poată vedea un spectacol de teatru sau repararea bordurilor de pe stradă sau semnalizarea foarte clară, într-o parcare, a locurilor destinate persoanelor cu dizabilități. Sunt schimbări care par mici, dar pentru comunitatea lor sunt foarte importante.

„În foarte multe victorii civice au existat foarte mulți aliați”

– Ce ați învățat de când lucrați cu oamenii?
– Cred că un lucru important este că nu suntem obișnuiți să lucrăm împreună. Asta este, cred, prima piedică. De multe ori, oamenii pornesc în aceste lupte, și când vorbesc despre lupte, mă refer la această nevoie de a-și rezolva urgent o problemă în relația cu autoritățile, fără a se gândi că, pentru astfel de subiecte, care nu s-au schimbat de ani de zile sau care sunt foarte greu de schimbat, este nevoie să atragi lângă tine o comunitate, să mobilizezi alți vecini, să ai discuții transparente și să stabilești care sunt prioritățile.

Lucrul împreună este cel mai important, pentru că în foarte multe victorii civice au existat foarte mulți aliați. De exemplu, la o petiție, diferența este foarte mare când e semnată de 10 oameni față de când e semnată de 3.000 sau 30.000 de oameni. Și cred că diferența asta este câștigul de putere pe care poți să-l ai dacă urmezi niște pași și dacă ești interesat să atragi lângă tine oameni cu interese similare.

Un alt lucru legat de relația cu autoritatea este faptul că trebuie să fii perseverent. Asta sună ca un stereotip, dar este adevărat. De cele mai multe ori, promisiunile electorale nu sunt onorate; primarul are nevoie doar să-și facă o poză cu grupul de inițiativă în cadrul unui eveniment.

Cătunul care și-a dorit un gimnaziu

– Care au fost cele mai mari succese din activitatea voastră?
– Sunt multe. O să-ți dau unul care îmi este foarte drag, pentru că are legătură cu copiii. Este vorba despre munca colegei noastre Sorina Bunescu, care a fost organizatoare comunitară într-un cătun care se numește Tufanu cu Icoană, din Argeș. Practic, este o localitate foarte izolată, cu o comunitate cu multiple vulnerabilități. Problema acestor oameni, care s-a rezolvat, era faptul că copiii de gimnaziu trebuiau să meargă șapte kilometri printr-o pădure cu urși, ca să ajungă la cea mai apropiată școală. Asta pentru că nu aveau ciclul gimnazial în satul lor.

Sorina Bunescu

Treaba asta a durat câteva luni. A fost o muncă intensă a Sorinei, care, practic, a stat lângă acești oameni. Au cerut, adică s-au dus la primărie, la Consiliu, au vorbit cu presa. (n.r. Școala9 a urmărit îndeaproape cazul, chiar și după finalizarea proiectului, și a scris inclusiv despre promisiunile neonorate pe care autoritățile le-au făcut în legătură cu școala). Pentru mine, ăsta este un semn că lucrurile au început să se schimbe și că se schimbă.

Lupta pentru un cinematograf din București

O poveste despre perseverență și despre București vine de la Grupul Civic Inițiativa Favorit din Drumul Taberei. Această poveste a început acum vreo 15 ani și are și continuitate: un grup de inițiativă a luptat în tot acest timp ca pe locul cinematografului Favorit să fie construit un centru cultural și comunitar. Au stat constant în coasta primăriei, cu cerințe, cu solicitări, pentru ca spațiul ăla să nu devină cu totul altceva. Lucrurile acum evoluează înspre bine, în sensul că există acest șantier, există o construcție și au promisiunea că acesta va fi un centru cultural. Ce este fain este tot acest parcurs al lor, în care, inclusiv atunci când se opresc lucrările pe șantier, cercetează care sunt motivele.

De-a lungul timpului, CeRe a pus umărul la lucruri legate de clădiri nepotrivite sau chiar ilegale în București. Am fost alături de două grupuri care au stopat construcția unor blocuri foarte aproape de alte blocuri, în zone absolut nepotrivite pentru acest lucru. Și am stat alături de organizații, pe diverse teme, care au necesitat o presiune de advocacy: practic, partea asta de discuție cu autoritățile, participarea, tot felul de dezbateri, de întâlniri.

Mici și mari victorii: de la drumuri asfaltate la legi care protejează viața

– Ce proiecte au fost înscrise la Gala din acest an a Premiilor Participării Publice?
– Gala se află anul ăsta la a 15-a ediție. Este acest parcurs în care am văzut cum au evoluat și implicarea, și percepția populară despre ce înseamnă să fii implicat, ce înseamnă activism civic, ce înseamnă participare. Încă o dată, și în acest an vrem să aducem recunoașterea acestor oameni, care nu sunt excepții și care îi inspiră și pe ceilalți.

Ca și în alți ani, avem tineri care se organizează. De exemplu, un proiect de bugetare participativă: implicarea tinerilor în a-și exprima vocea și a-și spune părerea despre cum să se cheltuiască banii și ce se întâmplă în școala lor. Și în anii trecuți am avut tineri care au cerut centre comunitare, care au luptat pentru acordarea burselor, pentru decontarea transportului public. 

Avem și anul acesta o înscriere pentru protejarea femeilor împotriva violenței. Și aș vrea să nu trecem cu vederea această megavictorie legată de legea femicidului, pornită de la o inițiativă civică.

O să dau niște exemple punctuale de oameni. Avem o înscriere din partea unui student din Timiș care a mobilizat 300 de vecini și, împreună, au reușit să convingă primăria, după 8 ani, să asfalteze o porțiune de 7 km de drum care ajunsese în ultimul hal și era un pericol.

Apropo de ce poate schimba un singur om care își atrage comunitatea în jurul unei teme. Acum câțiva ani o doamnă din cartierul Bereasca, din Ploiești, a avut aceeași problemă, și-a mobilizat vecinii și a reușit să obțină asfaltarea unor trotuare și a unor străzi.

Lupta pentru natură

Tot despre perseverență: anul acesta s-a înscris și Asociația Parcul Natural București. Împreună cu o comunitate foarte largă ei sunt foarte activi pe zona asta de natură sălbatică din București și de protejare a ei. Acum 10 ani, au reușit să obțină primele, să zic, decizii pentru protejarea Parcului Natural Văcărești. Și continuă de peste 10 ani: se implică pentru Valea Saulei și Pădurea Băneasa, sunt foarte vocali.

La Brașov, un grup de inițiativă a reușit restricționarea accesului auto pe muntele Tâmpa. Acolo circulau foarte des mașini ca să alimenteze un restaurant din vârful muntelui și a existat o petiție cu foarte multe semnături și un protest. Asta e treaba cea mai faină și care dă rezultate: implicarea oamenilor. În poveștile legate mai ales de natură, oamenii intervin fizic, se leagă de pomi, fac proteste în pădure și transmit un mesaj clar: că natura nu trebuie să dispară de lângă noi.

– Ce înseamnă Gala Premiilor Participării Publice pentru tine?
– Partea bună este că această gală aduce fix perspectiva despre impact și despre cum au reușit oamenii ăștia să schimbe. Și cred că zona asta de inspirație contează, în special în vremurile astea, pentru că e important să vezi că nu ești singur. Gala este și un spațiu de conectare cu alți oameni ca tine. Și știu că poate suna siropos, dar ne-a arătat, mai ales la ultimele ediții, că e un spațiu pentru speranță. Poveștile celor care vin aici ne arată că nu suntem complet fragmentați și izolați.

Semne bune: Mâncarea și dragostea generațiilor care ne-au crescut

Săptămâna aceasta s-a lansat HotNews Food, secțiunea de mâncare și cultură culinară coordonată de Georgiana Ilie. Antropoloagă și jurnalistă, Georgiana Ilie a adunat în jurul ei o comunitate de 25.000 de oameni interesați să mănânce mai bine și mai variat.

„Mâncarea e dragostea generațiilor care ne-au crescut”, a scris ea în textul de deschidere, în care îi invita pe cititorii HotNews să se alăture conversației despre cum și ce mâncăm.

Dincolo de dragoste, mâncarea mai este ceva: o poartă spre curiozitate, o cale de a descoperi lumea și pe celălalt, a mai spus jurnalista, într-o poveste pe care am rugat-o să o împărtășească cu voi, cititorii „Părții Bune”. „De fiecare dată când veneau prieteni din țară în vizită la noi, la Eforie Sud, mama trebuia să facă cumva să găsească pește. Erau anii ’80 și mâncarea nu era pe toate drumurile. Mai exact, nu era pe nicăieri. Dar, dacă știai un pescar, te descurcai. Nu puteai să lași nemâncați oaspeții, care așteptau, când vin la mare, să mănânce saramura mamei. Și așa mâncam și noi, familia. În restul timpului, nu era pe meniul familiei mele și probabil nici pe al vecinilor noștri. Mâncam tocană, ciorbă, fasole scăzută, chiftele (zise «piftele»), dovlecei pane, ardei copți sau salată de vinete, rar pește prăjit, și acela macrou, că nouă, copiilor, nu ne plăcea peștele cu oase. Dar când veneau musafirii din afară, trebuia să jucăm rolul localnicilor de pe litoral care mănâncă pește dimineața, la prânz și seara. Și personalitatea, și ospitalitatea noastră erau reduse la un singur lucru. Pe care, sincer, îl detestam din tot sufletul nostru de copii.

Cred că facem des asta ca turiști: vrem gulaș la Budapesta, șnițel la Viena și cartofi prăjiți cu maioneză la Bruxelles. Reducem întregi gastronomii naționale sau regionale la un fel sau două pentru că ni se pare că asta înseamnă să bifăm un comportament de turist responsabil. În loc să ne lăsăm mânați de curiozitate, să ne uităm la cum mănâncă real localnicii și să fim deschiși la nuanțele sezoniere ale gustului local. Aș vrea ca prin HotNews Food să încurajăm această chestionare a lumii, pentru că prin mâncare putem să cunoaștem cel mai intim locurile în care intrăm, fie că sunt la capătul lumii, fie că sunt pe strada noastră.”

Ce faci după ce ai câștigat un Nobel? Pachețelele copiilor pentru școală

Faptul că mâncarea este dragoste este valabil pentru familiile de pretutindeni. La începutul săptămânii, cercetătorul american Karl Deisseroth de la Universitatea Stanford a câștigat premiul Nobel pentru Medicină, alături de Peter Hegemann (Universitatea Humboldt din Berlin) și Georg Nagel (Universitatea din Würzburg), „pentru descoperirile lor privind canalele ionice activate de lumină și optogenetica”.

Foto: Facebook Stanford University

A aflat vestea cea bună în mijlocul nopții și a primit în următoarele ore mesaje și telefoane de felicitare de la prieteni, colegi și oameni de știință din întreaga lume și a vorbit cu presa. Dimineața, cu casa plină de jurnaliști, Deisseroth s-a oprit pentru o oră din interviuri pentru a le da vestea copiilor săi și pentru a le pregăti pachețelul pentru școală, scrie Totul despre Mame. Savantul are cinci copii, dintre care unul adult.

Cea mai frumoasă lecție de pe Via Transilvanica

Victor Menaschesz se declară prima persoană cu dizabilități (nanism) care a reușit să ajungă „cu energie pozitivă și întreg la minte” la Dunăre după ce a pornit singur de la Putna într-o zi suspect de călduroasă de iunie 2026. El străbătut Via Transilvanica în doar 38 de zile, scrie Voicu Bojan în PressOne. Foto; Voicu Bojan/ PressOne

În ciuda încercărilor pe care le-a avut în viață, lui Victor îi place să spună mereu asta: „Dacă te trezești înconjurat de puncte negre printre care există unul singur alb, concentrează-ți atenția asupra lui și nu deznădăjdui cu niciun chip. Punctul acela alb solitar te va scoate la liman.”

Rămâneți cu binele! O lume surprinzător de amuzantă

Concursul Nikon Comedy Wildlife Awards și-a desemnat finaliștii: 47 de imagini și nouă videoclipuri au fost selectate din peste 10.000 de înscrieri provenite din 112 țări, cel mai mare număr de participanți din istoria de 11 ani a competiției anuale, conform organizatorilor.

„Cel diferit”. De Dirk Koster/ Comedy Wildlife

Concursul amuzant a fost creat în 2015 cu scopul de a folosi umorul pentru a promova conservarea vieții sălbatice.

Adevărata „pasăre furioasă”. De Jan Wittmer/ Comedy Wildlife

Dacă aveți puțin timp, intrați să vedeți toate imaginile finaliste.

„Călugărița sexy”. Foto: Diego Perez/ / Comedy Wildlife

Și nu uitați! Dacă vă abonați la HotNews Premium, veți avea acces la toate articolele și investigațiile HotNews, veți putea primi și citi integral toate newsletterele și veți avea reduceri la cărțile publicate de editura ZYX Books. Cei care-și fac abonament pe un an vor primi și un abonament la The New York Times.