No hope? Un raspuns domnului Cartarescu

Ati publicat, ieri, pe Facebook o scurta postare in care ati rezumat o stare de spirit dupa caderea presedintelui Iohannis in bratele Antenei 3: „Ieri regele alb (care era deja gri) s-a înnegrit si el. Esichierul politic a devenit astfel unanim: negrele joacă cu negrele. No hope.” Cu talentul dvs. de mare scriitor ati surprins astfel, in cateva cuvinte, intreaga dezolare din spatiul public. Multi au abandonat orice speranta privind in jur: presedinte, premier, parlament, avocatul poporului, CNA, in fine, aproape toate institutiile statului tarandu-se in patru labe in fata raului incarnat de Antena 3. Cum sa nu cazi prada deznadejdii, cum sa nu te simti pierdut, tradat?

Cum sa nu te intrebi ce mai este de facut intr-o tara in care aproape toti s-au predat borfasilor? De aceasta data cred, insa, ca gresiti incurajandu-i si pe altii sa cada in genunchi, sa accepte resemnati ca nu mai exista speranta.

V-am admirat de multe ori capacitatea de intelegere clara a lumii in care traim, intuitiile corecte, luciditatea de scriitor implicat in treburile publice. Dar ati clacat acum, cand avem mai multa nevoie de nervi tari, de minte limpede si mult curaj. Vi s-a mai intamplat in trecut, de pilda inaintea alegerilor din 2014 cand totul parea ca se indreapta spre un dezastru. V-ati anuntat atunci retragerea din spatiu public, obosit de atata predica in gol, sleit de puteri dupa valurile nesfarsite de atacuri imunde si dupa energia consumata in van pentru o cauza pierduta: Romania.

Am crezut, domnule Cartarescu, si atunci, cum cred si acum, ca exista un fir de speranta. Ca rostul nostru, intre altele, este sa-i ajutam pe altii sa gaseasca mereu o solutie si sa-i incurajam pana la capat in lupta pentru binele comun. Astfel de cauze nu sunt niciodata pierdute. Noi nu avem voie sa facem nici un pas inapoi, chiar daca langa dvs. ramane un singur om convins ca inca se mai poate salva ceva. Ar fi o crima sa ne parasim publicul – atata cat este el – in astfel de momente dificile, sa-i spunem ca nu mai e nimic de facut.

Cred ca avem nevoie de mai multa incredere in noi, in institutiile ridicate cu greu in ultimii ani, fara sa mai nutrim mari asteptari de la oamenii politici, care vin si trec. Amititi-va de fostul presedinte. A jucat si el cu pionii adversarului, cu nebuni de legat si cu dame periculoase iar in final a sarit de tot calul – ca sa raman in parabola sahista propusa de dvs. Dar meciul nu s-a terminat printr-o remiza, nici n-am primit cu totii mat.

In final, regii vremelnici au pierdut partida. Noi, ceilalti, am reusit sa facem, cu chiu, cu vai, pasul inainte. Daca acel „no hope” era adresat strict presedintelui Iohannis, atunci da, cred ca aveti dreptate. De la acest om nu mai putem astepta nimic bun.

Ganditi-va la forta pe care o aveti dvs in spatiul public in raport cu, sa zicem, un om obisnuit, condamnat sa se lupte cu sistemul in fiecare zi. De la el, umilul spectator la tabla de sah a puterii, ce asteptari ar trebui sa mai avem daca noi proclamam astazi ca albele au pierdut definitiv partida cu negrele?

Uitati-va, de pilda, la simpaticul politist de la Brasov. Amenintat de sefi, strivit de sistem pana cand l-au adus in punctul de a demisiona, a avut puterea sa revina, sa denunte abuzul pana la capat, sa determine demisii, sa dezvaluie plagiatele superiorilor. El, Marian Godina, un simplu politist cu ceva talent de scriitor si cu toata talpa sistemului deasupra capului, gata sa-l striveasca oricand.

• Un foarte tanar consilier dintr-un minister m-a abordat intr-una din aceste zile cumplite spunandu-mi ca se simte tradat, mintit, folosit. Era furios, revoltat, se simtea prostit si se intreba, cred, ce sens mai are munca lui. I-am raspuns cam asa: „Va invit sa luptati. Nu va fi usor. Traiti din nefericire primele dezamagiri majore. Vor mai fi destule, deoarece aceasta tara inainteaza greu prin praful istoriei. Nimic nu se obtine usor si pe termen lung, trebuie sa ne batem mereu pentru a face pasi mici inainte urmati de alti pasi mari inapoi. Ganditi-va ca facem asta de 20 de ani. Daca am fi cedat cu totii la prima adiere de vant?„

In afara de lozinci, veti intreba, pe ce te bazezi? Pe cine am mai putea, totusi, conta? Partidele sunt praf, tehnocratii par cam timorati de politicieni, o buna parte a publicului romanesc sa lasa cu placere manipulat si mintit. Cred, domnule Cartarescu, in forta crescanda a unui public tot mai constient de capacitatea lui de a schimba ceva, de a refuza pactul cu raul sau trista resemnare. Am vazut acest public in actiune in ultimii ani, producand miracole atunci cand nimeni nu credea ca ele mai sunt posibile. Le cunoasteti foarte bine, nu insist.

Personal, cred in puterea catorva institutii si in consecventa unor oameni capabili sa influenteze decizii cheie. De pilda, chiar daca premierul Ciolos a avut un nefericit moment de lasitate in Parlament, refuz sa cred ca a schimbat culorile si joaca acum cu negrele. N-am vazut inca sa actioneze dupa calcule politice meschine si personale, cum procedeaza presedintele Iohannis. Or, puterea executiva este inca pe maine bune, care trebuie doar sa actioneze cu mai mult curaj si determinare, chiar daca veti spune ca ele sunt legate de sforile trase in Parlament si au o libertate de miscare limitata.

Apoi, mai sunt cateva institutii functionale. Ati vazut ca nu chiar toate au facut sluj in fata Antenei 3. Din 2012 incoace, dupa primul asalt asupra democratiei si statului de drept, am jucat mereu pe buza prapastiei, la limita, tinuti pe linia de plutire de o mana de oameni. There is always hope, chiar si atunci cand pe tabla de sah raman doar negrele si cateva piese albe.

• UPDATE Scriitorul Mircea Cartarescu a raspuns intr-un comentariu pe Facebook la textul de mai sus

„Draga Dan Tapalaga, iti multumesc pentru textul pornit de la bietele mele doua randuri. Cred mai intai ca ai dat o prea mare importanta si persoanei mele, si acelei postari. Totuși, ma bucur ca am prilejuit un text al tau foarte bun. Cred, apoi, ca ai interpretat putin gresit acel ”no hope” cu care mesajul meu se termină (cum vad ca a facut-o si domnul Grebu).

Cuvintele acelea, in mod special scrise in engleza, nu inseamnau abandonarea luptei din partea mea – doar acum o saptamana am expus situatia politica de la noi, asa cum e, intr-unul dintre marile ziare suedeze – sau un indemn la defetism si abandon pentru altii. Dimpotriva, aratam tuturor in ce stare grava si lipsita de viitor ne-a aruncat un gest politic iresponsabil intr-o chestiune grava.

Expunerea situatiei ”in carbune”, fara nuante si cosmetizari (care la o adica se pot gasi oricand), o face, dupa parerea mea, mai intolerabila si apeleaza mai urgent la un raspuns. Intr-un fel, acel ”no hope” a atras articolul tau in care readuci un strop de speranță. Poate ca nu l-ai fi scris fara postarea mea.”