Noi am invins! Revista "22", societatea civila si claritatea morala

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului. Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro