Noi, cei fara asemanare (de Radu F. Alexandru)

Ce da o nota cu totul aparte felului in care viata politica se desfasoara pe plaiurile mioritice, distingand-o net de modul in care ea se consuma in tarile cu democratii autentice si temeinic consolidate, este absenta cu desavarsire a practicii sanctionarii celor vinovati pentru infrangerile suferite in lupta politica.

Nu s-a intamplat vreodata ca marii perdanti sa aiba elementara onestitate sa se considere pasibili de pedeapsa si sa si-o administreze cu barbatia cuvenita si nu ne-a fost dat nici sa fim martorii judecatii drepte aplicata de un partid sau altul, impotriva celor care i-au condus la esec.

Recenta confruntare dintre coalitia anti-Bases¬cu si presedinte, finalizata in Referendumul din 19 mai, nu face nici ea exceptie de la neproductiva regula a jocului.

In loc sa vina in fata partidelor pe care le-au tarat intr-o confruntare a carui deznodamant numai un orb nu l-ar fi intrezarit si sa aiba taria macar a unui Tudor Postelnicu, care, intr-un proces istoric, a recunoscut ca a fost un dobitoc, si sa-si ceara iertare pentru raul provocat (inregistrat in toate sondajele de opinie) d-nii.

Calin Popescu Tariceanu, Mircea Geoana, Corneliu Vadim Tudor si Dan Voiculescu se intrec in „interpretarile” cele mai aberante, cele mai suprarealis¬te ale unui rezultat ce nu reclama si nu suporta decat un singur gest: DEMISIA! Absenta din sistemul de gandire a celor ajunsi in varful partidelor a accesului la codul elementar de comportament, definit de regulile imuabile ale jocului

democratic, este preluata intr-un mimetism desavarsit de locotenentii acestora care, chiar daca intr-o ratacire de bun-simt au cedat imboldului sa-si anunte demisiile din toate functiile de conducere, se simt extrem de in largul lor cand, in clipa urmatoare, revin si trec senini cu buretele peste o decizie care le-ar fi facut cinste.

Niciun lider politic si niciun partid, dintre cei care au umplut cu lesurile colegilor lor campul de lupta pe care s-a dat batalia din 19 mai, nu a gasit cu cale sa se auto-sanctioneze sau sa sanctioneze iresponsabilitatea cu care a actionat.

Si asta nu pentru ca sa-i confere un trofeu sau altul invingatorului, ci doar din respect pentru legea sacra a democratiei, care stipuleaza ca poporul este unicul suveran si vointa lui trebuie respectata intocmai. In fata sanctiunii exprimata de votul milioanelor de oameni care au spus NU, demisiile celor infirmati de oprobriul popular ar fi trebuit de a doua zi sa fie facute public.

Ei bine, nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar pentru ca haul ascuns sub pojghita de onorabilitate pe care baleteaza cea mai mare parte din clasa politica romaneasca sa ne apara in tot necuprinsul lui, asis¬tam astazi la un spectacol ce sfideaza granitele normalitatii: „De-a formarea Guvernului”! Pentru ca premierul Tariceanu este tratat ca prizonierul irecuperabil al unei paralizii

totale, ce l-a imobilizat in Palatul Victoria, s-a declansat peste noapte sarabanda aiuritoarelor negocieri ce trebuie sa scoa¬ta din caciula orice formula de guvern, acceptabil cu o singura conditie: sa fie capabil sa evite alegerile anticipate.

Nu se mai opreste nimeni la „fleacuri” privind compatibilitatea sau incompatibilitatea ideologica si doctrinara; la contradictia organica intre putere si opozitie; la sentimentele si resentimentele din care si unii si altii s-au hranit saptesprezece ani de zile; la afinitatile dintre familiile europene in care s-au inscris in vremuri in care pozau in campioni ai integrarii.

Acum traiesc toti sub o singura obsesie: cum se mai poate prelungi pana la sfarsitul lui 2008 festinul asigurat de jilturile in care s-au cocotat? Cu orice pret, total indiferenti la vrerea electoratului si la raul pe care il provoaca tarii. Greu de imaginat sfidare mai mare…

… si povara mai grea pe umerii castigatorului. Pentru ca de felul in care presedintele Basescu va fi capabil sa valorifice suportul popular de care s-a dovedit din nou ca se bucura si sa gestioneze criza in care persistam de atata vreme depinde in mare masura evolutia Romaniei pe urmatorii ani.

„Solutia imorala” la care a fost obligat sa apeleze, dupa alegerile din 2004, ca sa aduca la guvernare Alianta D.A. este o miscare irepetabila. Perpetuarea conflictului exacerbat cu Parlamentul nu duce la nimic si nu este sub nicio forma de luat in calcul.

Transformarea presedintelui-jucator intr-un spectator pasiv la balaceala unui guvern heteroclit in baltoaca indolentei si a incompetentei ar duce la pulverizarea imaginii celui care pana acum a convins o lume intreaga ca este omul care castiga toate bataliile in care se angajeaza. Este marca inconfundabila a lui Basescu-luptatorul.

Astazi, pentru a nu se pierde in derizoriu victoria din mai, va trebui sa impuna chipul inedit al lui Basescu-constructorul. Este o ipostaza in care inteligenta, tactul si rabdarea trebuie sa prevaleze in fata fortei si a curajului. Spre binele Tarii, sa speram ca va reusi s-o faca.