Noi în anul două mii/ nu vom mai avea copii…

Așa se fredona șoptit încă dinspre finele anilor 1970, parafrazându-se și ironizându-se un cântecel comunist plin de optimismul cel mai tembel, lansat cu maxim succes de către Horia Moculescu. Și mai ales cu succes impus de către absolut toate „corurile de copii și tineret” din toate Cântările României și din toată masmedia națională începând cu jumătatea anilor ‘70. V-aduceți bine aminte, era epoca pieselor muzicale de tipul: E-o lume minunată în care veți găsi/ nuuuuumai copii/ o lume cu mult soare și mii de jucării/ peeeeentru copii./ În lumea cu povești și flori veți întîlni/ nuuuuumai copii/ și-o lume-a inocenței păstrați-o orice-ar fi/ peeeeentru copiiii… Cântecelul din urmă creștea steaua ultrapopularului cantautor Mihai Constantinescu, și el un utopic și vrând/nevrând distopic, laolaltă cu toți cântătorii și propagandiștii de fals antropologic, social, etic, politic.

Un cântec ca cel din urmă era drog. Căci zgândărea neurofiziologic hormonii reproductivi ai bietelor femeiuște, prin emoție, adică prin ludicul și lubricul implicit, stimulând ovulația. Acționa așadar ca un afrodisiac pervers, înmuind orice minte și incitând orice inimă la subconștienta idee de rut procreativ. Te prostea atât de tare încât uitai de orice grijă contraceptivă, anihilându-ți puterea de abținere, de întrerupere sau ieșire la timp. Propagandistic insinuante, cântecele vremii sunau atât de bine încât ne intrau în creier, ne obsedau subconștient, copiii făcuți pe muzică nefiind mai puțini ori mai puțin accidentali și îngrijorători ca involuntarii sau abuzivii „făcuți pe butoi”.

Pe vreme-aceea, în cântece ca și-n filme, lumea zugrăvită a românilor era plină de fericire debordantă. Iar copiii, șoimii patriei și pionierii, ilustrați raffaelito-angelic și educați fals și ipocrit, erau monedă națională forte. Cu natalitatea, forțată și ultrastimulată fiind, se stătea dinspre foarte bine către nemaipomenit. Iar graviditatea la orice vârstă, fie prematură, dar mai ales jună și dacă se putea până spre cât mai adânci bătrâneți, era încurajată cu toate măsurile, ordinele și legile proconcepționale posibile. Cu toate că, în paralelul vieților private, contracepțiile băbești, riscante și nesănătoase, plus avorturile ilegale și măcelărești, erau înjositoare și curente. Nu foarte rar terminându-se dramatic, pentru unele femei în moarte cruntă, pentru deloc puține în incapacitare obstetrică pe viață, în amenzi, bătăi sau pușcărie, bașca prostituție impusă și atent controlată de către Securitate. Asta din urmă mai ales în cazul studentelor frumușele, numai bune de pus să-și vândă trupul și visele urmărind foarte îndeaproape, turnând informațional și tocând de valută pe toți turiștii și studenții străini pripășiți prin România. Desigur, vorbesc despre carnea de studențele care nu erau fiice sau nepoate de varii nomenklaturiști locali, acestora din urmă permițându-li-se alte forme de învârteală, parvenire, pașaport, bișniță, adică descurcăreală socială, maritală, economică.

Deci. În anii ‘70-‘80 imaginarul și reprezentativul public, scenic și publicistic deborda de copii și tineri cântând entuziast și explodând de fericire idealizată, cu toate că în privat și real era o mizerie și sărăcie de, ca părinți, să-ți bați zănaticii de copii, în calitate de prunc să-ți bați nenorociții părinți. Și, desigur, să le iei tot/orice de la gură. Cât despre cântecul lui Moculescu, între maturi și tineri el era șoptit exact cum am zis în titlu: Noi în anul două mii/ nu vom mai avea copii… Iar asta pentru simplul fapt că toată lumea știa, credea și mărturisea în privat că a continua să te reproduci constituia nu doar o sordidă impoziție „de Partid și de Stat”, dar și o povară, o condamnare, o nimicnicie, un chin. Așa că, în condițiile date, toată lumea și-ar fi dorit să NU mai fecundeze, gravidizeze, natalizeze/natologizeze, plaseze/orfelinatizeze sau parentalizeze. În anii ‘70-‘80, Maică Fecioară care ai născut fără să păcătuiești ajută-ne să păcătuim fără să naștem – asta era rugăciunea de gen feminin care se perpetua din gură-n gură (când cu chicotit gratuit și inconștient de către virgine, când cu surâs grav, plin de subînțelesuri și spaime de către duduițe și doamne), preluând domnișoară de la domnișoară și doamnă de la vecina doamnă și mamă, asumându-și-o și repetând-o una după alta. Personal, am auzit-o de la o colegă fix în clasa a 7a. O chema Liliana P. și m-a șocat s-aud așaceva din gura-i, deoarece era o pionieră la fel de binecrescută, cuminte, modestă și nevinovată ca însăși Precista. După aproape trei decenii am observat-o, distant, la o conferință. Pe ecuson avea tot numele de fată. După alt juma de deceniu am aflat, iar cu totul întâmplător, că mariajul i-a fost scurt, iar singurul ei fiu ar fi decedat foarte prematur, tragic.

Aparent, foarte popularul cantautor de șansonete moderne Mihai Constantinescu era un dulce și simpatic umanist. Mai ales dacă te lași indus în eroare și de vrăjeala reprezentată de Iubiți și cîinii vagabonzi (fiind la fel de galeși și inocenți ca voi și ca noi – mi-amintesc vag că ziceau unele versuri). Dar piesele muzicale și versurile vremii nu trebuiesc scoase deloc din contextul vieții reale, dominate de politica dirijată inuman. Context în care, vede-se de la poște, „umanismul” declarat și idealizarea vieții copiilor erau manipulante și chiar cinice. Încurajau o natalitate exagerată, obligată/forțată, pictau o realitate mincinoasă (copiii se creșteau greu de către familie, se educau mutilant de către școală, erau pregătiți fie pentru armatele de militari sau de turnători SS, fie pentru muncitorimea dezrădăcinată, robotizată și cumpărată pentru o viață de obediență și subdezvoltare culturală). Pe scurt, „lumea minunată”, cu „soarele” și „jucăriile” sale, la fel ca „poveștile” și „florile” comunismului constituiau un basm mitoman, cu parfum câș și câh, creiau în realitate un context mental handicapant și greu de reformatat ulterior. Frumusețea muzicii respectivelor cântece fermeca emotiv și „convingea” abuziv, de maniera în care, iată, chiar și după 30 de ani, îi face pe mulți bătrâni să nostalgizeze, regrete și adore acele vremi d’anțărț.

Oricum, mincinoasa „lume minunată”, cea plină de copilași fericiți, povești, flori, jucării, atingea un climax al perversității morale în piesa de alt succes de popularitate maximală, numită Pionierii. Cunoscută mai ales prin locuțiunea primă a refrenului (Noi în anul 2000…, cea pomenită deja de câteva ori), pe versuri de frecventul textier al umorului comunist, Mihai Maximilian, dar mai ales pe o muzică excelentă (chiar mai bună decât standardele celebrului „Festival San Remo”), semnată Horia Moculescu. În piesa asta producția de copii fericiți lua o voltă tematică de fantastică încoronare didactică și pedagogică, egal directă și subliminală, de cel mai original, inteligent și manipulant grad. În această piesă nu adulții denumeau, indicau, descriau și proslăveau tot ce-i frumos și bine cu privire la viitorul copilașilor și-ai preaiubitei patrii. Aici este invers: copiii, cu mintea și gurițele lor, parcă din proprie inițiativă, sunt puși să aprecieze până la osanale faptele incomensurabile și sublime ale părinților lor comuniști. Și chiar mai mult: să se angajeze, să-și jure la modurile cele mai elegante, utopice și irealiste recunoștința pentru viitorul ce li se betona înainte, fidelitatea față de acești făuritori de socialism multilateral dezvoltat, continuarea mărețelor vise și realizări ai ceaușistei Epoci de Aur de gips, asigurarea unui viitor luminos pentru propriii părinți. În anul 2000, decrețeii precis își vor fi slugărit bine părinții, precis orfelinatele mizerabile vor fi dispărut ori vor fi convertite în aziluri de lux. Cam așa subînțelegea imnul pionieresc.

De nu pricepeți sau evident ați uitat, ascultați piesa încă pe yutub. Observați întâi că muzica te captează. Faptul că Moculescu s-ar fi inspirat dintr-o piesă Beatles e-o prostie. Sau cel puțin nu contează deloc – pentru efectul asupra urechii omului de atunci. Pentru orice ascultător, muzica auzită atrage de-a dreptul magic, convinge. Începe ca un marș lent, insinuant, surdinat sau ascuns. Cu sunete puține (3-4), specifice copiilor, în registru inferior, învârtite și răsturnate-n piano, lento, cu pauze. Parcă doar șoptind ceva, cum se poate vedea în semiobscuritatea încăperilor de film cu mister polițist. Atmosferă magică, magnetizantă. Pentru ca apoi, pe refren, corul să se azvârle într-o dezvoltare melodică foarte amplă, ca o răbufnire sau viitură plină de lumină, dinamism, voluptate. Frazări eroice, tipice filmelor socialist-comuniste. Bruscă întrerupere. Și iarăși strofa ușor sacadată, joasă, șoptită și, din cauza opririlor multe, aparent lentă. Și iar refrenul izbucnind luminos, amplu, pompos.

Cât despre versuri. Sîntem copii/ de-acum vom fi/ plini de uimire/ plini de iubire/ cu ochii vă urmărim/ știm de pe-acum ce ne-așterneți la drum:/ Nenumărate flori și palate/ s-avem noi mîine/ aur și pîine/ voi sînteți niște eroi/ dar într-o zi și noi/ (refren) Noi în anul două mii/ cînd nu vom mai fi copii/ vom face ce-am văzut cîndva/ toate visele-ndrăznețe/ în fapte le vom preschimba/ vom fi meșteri iscusiți/ vă vom face fericiți/ pe voi părinții ce veți fi/ la a doua tinerețe, în doooo-uăăăă miiiiiii! Suna frumos și bine, nu? Numai că insinuarea de jos în sus, dinspre viclenii copii pervertiți către sensibilizații/senilizații părinți irealiști continuă. Promite. Sîntem copii/ însă vom ști/ să facem țara/ ca primăvara/ și mîine vom reuși/ că vă sîntem copii./ Urmînd povața/ v-om face viața/ îndelungată și minunată/ și-atuncea niște eroi/ vom deveni și noooooi. Legământ marcial, ritmat și sacadat, care merita să fie pecetluit cu convingătorul refren de amplă elongație melodică: Noi în anul două mii/ cînd nu vom mai fi copii/ vom face ce-am văzut cîndva/ toate visele-ndrăznețe/ în fapte le vom preschimba/ vom fi meșteri iscusiți/ vă vom face fericiți/ pe voi părinții ce veți fi/ la a doua tinerețe în doooo-uăăăăăă miiiiii! Refren repetat, pentru ultima oară, nu însă și cu vorbe, ci cu lalala-ul care sedează, calmează, bucură, liniștește, asigură că totul este și va fi Bine.

Pe scurt. Iată-i pe copiii domesticiți și docili, binecrescuți și recunoscători, plini de conștiință și conștientizare, vorbind exact cum le-ar plăcea absolut tuturor părinților autoritariști (care-și vor fi „dat și viața” pentru binele și viitorul lor, nădăjduind însă și la recunoștințe ulterioare). Iată-i, în utopia comunistă, recunoscând eroismul părinților care construiau „flori și palate” pentru „aurul și pâinea” lor, a viitorului, a anului 2000. An care, prin recunoștința eroică a plozilor bine dresați, le va asigura părinților preafericita tinerețe secundă. După orice versuri și cântece ale vremii se părea că niciunde nu erau valorile familiale mai prețuite ca-n socialism. Mai ales că tot pe atunci, din culisele muzicilor somnambulic- sau etilic-eroice suia și duduia pe scenă și vocea rimelor Cine n-are părinți, ale lui Păunescu (desigur acompaniate tot de o sentimental-narcotică muzicare folkistă). Complexă și superioară melodic, ritmic și armonic, piesa lui Moculescu este excelentă, merge nu doar la suflet, ci (mergând la suflet) vrăjește și mintea. Chiar crezi într-un asemenea cântec. Te lași dus (pe sus, de nas ori pe preș volant/aladinic). Din cauza muzicii nici nu observi că „florile și palatele” promise erau iluzii (dedicate doar nomenklaturii) sau că asigurarea de „aur și pâine” era calpă.

Fapt e că post-ceaușistul an 2000 nu a adus nimic din ce-și imaginaseră și delivraseră cu talent fabricanții de opiu popular gen Moculescu & Maximilian, Grigoriu & Andrițoiu (ș.m.a. & Co). E drept, comenzile, achizițiile și drepturile de autori au asigurat venituri groase acestor vajnici stâlpi ai culturii comuniste de masă și ai manipulării populare. Toată lumea melomană și muzicală știa încă pe-atunci că Poporul, Ceaușescu, România, cântecul coral cântat de absolut toate formațiile muzicale din orice școală, gimnaziu, liceu, facultate, fabrică și casă de cultură (oricât de în silă, de amatoare sau pline de profesionalism artistic vor fi fost formațiile prin pretutindenea Republicii Socialiste România), cântecul repetat zilnic pe toate posturile de radio și teve, i-a adus lui George Grigoriu doar în primii 2-3 anișori banii suficienți pentru viloiul aristocrat din centrul capitalei. Despre textierul Andrițoiu n-am auzit nimic, drept fiind că nici n-am întrebat (scriitorii fiind pe vremuri atât ceva mai speriați de microfoane cât și de un dispreț ambiguu, trădând uneori invidie față de succesul colaboraționiștilor și-ai legiunilor de colaboratori ai editurilor militare). Oricum, orice texte și poeme favorabile ceaușismului se plăteau bine. Fapt fiind că deceniile Epocii de Aur au îmbogățit și au fixat ca viitori lideri postcomuniști doar pe țucălarii, aserviții și servii ceaușismului, pe aliații și urmașii direcți ai acestora. Totodată asigurând nu doar un 0 barat, ci chiar enorm sub minus pentru inocenții mințiți prin fățărnicia generalizării de către compozitorii, cantautorii, gurișii și poeții de curte ai vremii. De-altminteri, atotcântatul imn Grigoriu–Andrițoiu devenea onest la final, când, repetat, refrenul și titlul nu mai erau Poporul–Ceaușescu–România, ci Partidul–Ceaușescu–România, arătând clar oricui că așazisul popor nu conta de nicio culoare.

Pe bună dreptate, în 2009, când sturlubaticul și onestul repăr supranumit Guess Who a preluat cântecul lui Moculescu–Maximilian și i-a suprapus rimele sale protestatare, nu putea decât să constate cu amar realitatea minciunilor comuniste, a utopiilor, iluziilor și speranțelor deșarte vândute de toți susținătorii socialismului. Pruncii, adolescenții și tinerii mileniului 3 nu mai imitau nimic din „planurile mărețe” ale părinților din anii 70-80, nu-i freca deloc grija asigurării unei tinereți secunde pentru acești bătrâni datați, paseiști, neconvertibili, decrețeii patriei chinuindu-se de-acum câinește pentru o slujbă și-o pită proprie, emigrând în masă masivă. Adecvat redenumit Locul potrivit, remixul contemporan servea drept refren, de-acum dur și dureros, reversul „NU, nu ne-am născut în locul potrivit”. Dar nu-i nimic/ sunt consolat de mic/ tu eşti conştient ce zic?/ nu ne-am născut în locul potrivit/ nu, nu, nu ne-am născut în locul potrivit/ n-am primit, am făcut totul din nimic. Pe yutub piesa persistă, ne-ncântă pe cât ne și stânjenește, rostește adevărul pe-atât de clar pe cât ne și pune-n față o oglindă rușinoasă, nătângă.

Recunoscătorii pionieri cântători de odinioară nu se gândiseră că-n anul 2000 vor avea ei înșiși proprii prunci, de-a căror grijă o să-i ardă mai abitir decât orice recunoștință față de părinți, singura soluție urmând să fie deversarea în brațele bătrânilor a seriei de nepoți și concentrarea asupra propriei căpătuiri. Așa cum prevăzuse simțul popular antioficial, suflarea populațională sinceră, anii 2000 i-au făcut pe părinți și bunici supranumerari, iar pe tineri preapuțini ca să-i suporte. Iar de puțini ce-au ajuns, majoritatea au și plecat hăt-departe, făcându-i pe vitregiții părinți-bunici păzitorii și mai puținilor plozi.

Reproducerea și natalitatea ca fapte biologice sunt chestiuni strict personale, individuale (și familiale), nicidecum cetățenești. Descreșterea vertiginoasă a natalității interne n-ar trebui să mire pe nimeni, procreația patriotică fiind un nonsens, o tâmpenie cu care de-ți permiți să te afișezi nu te poți face decât de râs. De fapt, când vezi/auzi în interviuri pe mai toată lumea politică, ministerială și de persuasiune managerial-socială lăudându-și mândria față de progenitura personală, numind-o literalmente cea mai mare realizare a vieții lor, nu poți decât să te miri („și-atunci ce caută Acolo?”). Ba poate chiar să te-ngrozești la gândul că viața privată contează pentru ei cel mai mult și mai mult, că ideea lor de scop al vieții constă în arivism personal-familial și în utilizarea egofil-profitabilă a funcțiilor și-a semenilor. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro