„Nu am pe nimeni afară”. Cum arată viața tinerilor din Centrul de detenție pentru minori de la Tichilești – VIDEO
Cel mai mic din cei peste 200 de tineri în detenție la Tichilești, județul Brăila, are 14 ani, iar cel mai mare are 30 de ani. Pe unii dintre ei nu îi vizitează nimeni niciodată, spune Cristian Ciprian Adelin Bocioag, preotul de la centrul de detenție, scrie Totul despre mame, care publică un amplu reportaj despre condițiile în care trăiesc acești tineri condamnați pentru diverse infracțiuni.
În satul Tichilești, se află unul dintre cele două centre de detenție pentru minori din țară. Aici, 219 copii și tineri „cu probleme” sunt într-un proces de „reabilitare”, la care participă psihologi, profesori, polițiști, supraveghetori și un preot.
Cei mai mulți dintre cei ajunși la Tichilești vin din medii defavorizate, însă printre ei se află și tineri din familii considerate obișnuite, fără probleme majore. Unii dintre ei încă se uită la desene, în timp ce alții sunt deja părinți, notează TDM.
„Nu am distrus doar viața mea”
Părinte este acum și Dan, închis în 2018, când avea 17 ani, pentru trei crime – a ucis doi bătrâni și pe fiica acestora. Dan era sub influența drogurilor atunci când a comis crimele și spune că îi plăcea să fie considerat un băiat „arogant, agresiv”.
„Îmi plăcea să ies în evidență, să fiu arătat cu degetul că sunt o persoană rea, că fac diverse infracțiuni (…) Mi-am dat seama că nu am distrus doar viața acelor persoane, dar și viața mea și viața altor persoane din jur”, mărturisește tânărul.
După ce a fost închis, a trecut printr-o tentativă de suicid. Știa cum arată viața în penitenciar de la oamenii cu care stătea, dar spune că nu este exact cum i s-a povestit: „Am văzut că e mult mai grav”.
Acum spune că are credință în Dumnezeu, iar gândul că are un copil pe care nu îl poate vedea crescând l-a ajutat în drumul spre reabilitare. Când iese din detenție vrea să fie frizer și să își deschidă o afacere care să-l ajute să își întrețină familia.
219 cazuri penale
În documentele oficiale, cei care ajung la Centrul de Detenție Tichilești au statut de „internați” – 100 dintre ei sunt minori, 21 sunt încadrați la categoria tineri (18-21 de ani) și 98 la majori (peste 21 de ani). Cel mai mic are 14 ani, iar cel mai mare, 30.
60 sunt aici pentru omor și omor calificat, 52 pentru tâlhărie și tâlhărie calificată, 40 pentru viol și viol săvârșit împotriva unui alt minor, 28 pentru furt și furt calificat.
Restul sunt închiși pentru ultraj, conducere fără permis, proxenetism, pornografie infantilă, tulburarea liniștii publice, șantaj sau alte violențe.
Mulți dintre ei își păstrează relațiile cu familia sau prietenii, în timp ce pe alții nu îi vizitează nimeni niciodată. Pe aceștia din urmă, preotul de la centru, Cristian Ciprian Adelin Bocioagă, îi numește „copiii pușcăriei” – cei pe care nu îi caută nimeni.
„Părinte, nu am pe nimeni afară, nici măcar un dușman să mă bată”, i-a spus unul dintre băieți la o confesiune.
Legătura cu familia
„Ei ajung aici când deja lucrurile sunt grave. Nu pentru că au furat o dată ceva. Mai întâi primesc pedeapsă cu suspendare, o amendă, control judiciar, arest la domiciliu. Dar în momentul în care calcă pe bec serios, insistă cu faptele și au dosare multe, ajung la noi”, explică directoarea adjunctă pentru reintegrare socială, Mirela Dima.
Când minorii ajung la Centrul de Detenție Tichilești, se produce un șoc atât pentru copil, cât și pentru familie, susține Dima.
Uneori, sunt aduși fără ca părinții sau aparținătorii să știe, direct din arestul poliției sau din alte structuri ale Ministerului de Interne. Fiecare caz în parte este preluat de un asistent social, care anunță familia și are o discuție inițială cu copilul. Apoi, este preluat de un psiholog care vede dacă e stabil din punct de vedere emoțional, iar un educator se ocupă de situația lui școlară și de integrarea într-o clasă.
Mirabela Dima spune că unul dintre primele lucruri pe care le fac colegii ei este să refacă „puntea ruptă dintre minor și familie”. Părinții sunt informați despre programul de vizite, despre evoluția copilului, despre ce ar trebui să facă și, mai ales, despre ce ar trebui să evite. Pentru că o parte dintre părinți, spun angajații, vin și ei încărcați de panică, rușine, furie sau vinovăție.
Psihologii atrag atenția, însă, că relația cu copilul nu poate fi construită de la zero la 17 ani, când lucrurile „au explodat deja”. Trebuie făcută cu ani înainte. Semne există aproape întotdeauna: impulsivitate, tensiune constantă, schimbări bruște, absențe, minciuni, consum, furie, retragere, anturaje pe care nimeni nu le cunoaște cu adevărat. Problema este că aceste semne cer timp, atenție și disponibilitate emoțională din partea adulților, exact resursele care lipsesc cel mai des din poveștile minorilor.
„Majoritatea nu se mai pot forma ca nivel de educație”
Șefa serviciului de asistență psihosocială, Elena Voinea, spune, în dialog cu reporterii Totul despre mame, că cele mai întâlnite probleme pe care le raportează tinerii sunt dificultățile în gestionarea emoțiilor negative.
Problema este, însă, că centrul lucrează cu resurse limitate.
Potrivit Elenei Voinea, există șase posturi vacante de psiholog și doar două ocupate. În practică, asta înseamnă că intervenția psihologică e departe de nevoia reală a acestor tineri.
O parte din rolul de psiholog este preluat, informal, de profesori, educatori, supraveghetori și asistenți sociali.
„În primii 2-3 ani nu puteam să concep altfel o oră de matematică decât o oră standard, așa cum știam de la o școală de masă. În felul ăsta am ajuns să cobor din standardul de matematică, dar să ridic din standardul de educație non-formală, să îi ajut să se reabiliteze și să se integreze social, că până la urmă, de asta au ei nevoie”, spune profesoara de matematică Anișoara Tacciu Radu.
Mersul la școală este obligatoriu, însă Tacciu Radu spune că „marea majoritate nu se mai pot forma ca nivel de educație, pentru că au abandonat școala mulți ani, au un mare minus și nu cred că ar mai putea să mai ajungă vreodată la nivelul clasei la care sunt ei de fapt. Pe ei încercăm să-i formăm non-formal”.
„Prin activitățile extrașcolare li se dă a doua șansă, îi ajutăm să capete o încredere pe care mulți dintre ei nu au în momentul în care ajung aici, și prin asta, ajutăm poate să-i vadă și societatea altfel”, mai spune profesoara.
Șanse de reintegrare „50-50”
Mirabela Dima spune că, la momentul punerii în libertate șansele lor de reintegrare sunt „50-50” și că diferența o face, în mare măsură, familia. Centrul poate să țină un copil în școală, poate să-i ofere terapie, poate să-l ducă la activități, poate să-l ajute să obțină o calificare, dar nu îi poate asigura un mediu sănătos de întoarcere.
Statisticile arată că 20% dintre cei care părăsesc Tichileștiul la încheierea pedepsei se întorc în detenție mai târziu.
Totuși, reprezentanții centrului spun că fac tot posibilul pentru reintegrarea tinerilor. Întregul sistem se sprijină pe trei laturi: educațională, psihologică și socială. Școala îi ține ancorați într-un parcurs, psihologii încearcă să repare ceva din haosul emoțional, iar asistenții sociali au misiunea să țină deschisă legătura cu familia, atunci când ea există și vrea să rămână prezentă.