Nu doar din exterior: Adversarii interni ai democratiei

În noua carte semnată de Tzvetan Todorov, criticul literar și istoricul ideilor francez de origine bulgară oferă cititorilor un eseu incitant despre dilemele majore cu care se confruntă ordinea democratică după sfârșitul Războiului Rece și al comunismului. Principala sa țintă este hybrisul care stă la baza convingerii că ordinea liberală reprezintă un fel de terminus ad quem al istoriei și că, pentru a-l atinge, puterile occidentale sunt îndreptățite să exporte valorile și instituțiile democratice. Todorov blamează ceea ce el numește a fi obsesia neo-liberală pentru piețe și individualism, și deplânge declinul unei anumite convingeri augustiniene potrivit căreia lumea este mult mai complexă și mai periculoasă decât cea portretizată de profeții capitalismului triumfător.

În urmărirea scopului său, Todorov construiește un consens neo-liberal fictiv care arată mult mai uniform militant decât orice altceva întâlnit în realitate. Pentru fiecare Margaret Thatcher și Ronald Reagan au existat alte voci în cadrul conversației democratice care prezintă viziuni opuse, de la Robert Reich, la John Gray. Este deconcertant faptul că esența criticii lui Todorov se îndreaptă împotriva triumfalismului neo-liberal și atât de puțin este spus despre agendele conservatoare și neo-conservatoare, fără a o mai pune la socoteală pe cea social-democrată, iar noul val autoritarist este, din nefericire, trecut cu vederea. În termeni teoretici, devine greu să nu te frapeze absența unui dialog cu figuri precum John Rawls, Isaiah Berlin și Judith Shklar, spre a numi doar pe câțiva din cei care au explorat cu limpezime sensurile contemporane ale liberalismului.

Narațiunea pe care o propune Todorov se prezintă relativ simplu: ordinea democratică globală post-comunistă este asaltată nu de adversari externi, ci, mai degrabă, de forțe interne, din care cea mai nocivă este convingerea elitelor liberale că posedă dreptul epistemic și datoria politică de a asigura triumful suprem al democrației. Războaiele din Irak, Libia și Afganistan sunt prezentate aici drept angajamente voluntare indiferente la costurile umane și condițiile locale nefavorabile. Chiar intervenția NATO din fosta Iugoslavie, care dorea să prevină genocidul, apare în acest tablou ca idealistă și fără niciun sens. Dar ne putem întreba ce ar avea de spus Todorov despre tentativa recentă a Statelor Unite de a salva victimele furiei islamiste din Irak. Când sunt țările democratice îndreptățite să intervină? Doar când Consiliul de Securitate, care atât de des este blocat de veto-ul rus sau chinez, aprobă acest lucru? Este Organizația Națiunilor Unite furnizorul suprem de legitimitate pentru intervenții externe împotriva tiraniei genocidare?

Todorov își arată remarcabila virtute interpretativă când scrie despre totalitarism. Analizele lui sunt extrem de precise și explorarea comunismului ca mesianism secular este convingătoare. Însă ceea ce lipsește este accentuarea dimensiunilor morale ale Războiului Rece; nu descrierea acelor decenii într-o manieră maniheistă, ci, mai degrabă, recunoașterea faptului că sistemul comunist a fost opusul umanismului. A fost domnia falsității exacerbate și a turpitudinii morale. Proiectul comunist a fost în mod fundamental unul menit să transforme natura umană, să transceandă condiția umană printr-o revoluție antropologică. Ideologiile post-comuniste, incluzând aici neo-liberalismul, nu manifestă asemenea ambiții apocaliptice.

În mod cert, principala amenințare la adresa valorilor liberale ale lumii noastre nu este legată de aplombul liberal excesiv, ci, mai cu seamă, de un deficit de aderență la valorile de bază care definesc tradiția democratică. Acest lucru reprezintă ceea ce Arthur Koestler a identificat a fi un pericol fatal: relativizarea valorilor noastre și subestimarea distincției indispensabile dintre bine și rău. Este adevărat, noii tribuni oraculari ai populismului abuzează de termenul de “libertate”. Cu toate acestea, oricine trebuie să recunoască faptul că există o interacțiune paradoxală între exaltarea drepturilor omului ca nouă religie politică și eșecul de a adresa provocările intimidante create de ascensiunea fundamentalismelor religioase – înainte de orice, islamismul neo-totalitar.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro