Skip to content
Uneori, deciziile pe care le iau bunicii îți pot rupe sufletul, mai ales dacă nu le cunoști întreaga poveste de viață/ Shutterstock
TOTUL DESPRE MAME

„Nu mai suport pe nimeni lângă mine. Vreau să fiu singură!” Bunica, pe care am adorat-o, are 91 de ani și mă respinge de fiecare dată când merg la ea

Ileana Mirescu

Multă lume mă invidiază. Am o bunică de 91 de ani, pe picioarele ei, care locuiește în casa ei, își gătește și se îngrijește fără să aibă nevoie de asistență. Pe lângă ea s-au aciuat trei pisici pe care le răsfață și cărora le spune zilnic ofurile ei. Ele o miaună cerând mâncare, iar mamaie crede că ăsta e felul lor de a-i arăta că o înțeleg. Motiv pentru care doar pe ele le suportă în preajmă. Pe mine mă respinge.

O duminică rece de octombrie m-a dus din nou la cimitirul din satul bunicilor. Vântul bătea atât de tare încât îmi înghețase capul. M-am bucurat când am intrat în biserica de lângă cimitir, chiar dacă toți ochii erau ațintiți spre mine.

Simțeam întrebarea „a cui e asta, maică?”, deși singurul care vorbea era preotul. Dintr-o dată, m-am transformat din nou în fetița mică-mică, în rochia „de bună”, care venea cu mamaia ei în fiecare duminică la slujbă. Intram încet, ne așezam la locul nostru și, preț de mai bine de două ore, eu făceam tot ce făcea ea.

Când ea se închina, mă închinam și eu. Când ea se punea în genunchi și făcea mătănii, făceam și eu. Ce cânta ea, cântam și eu.

Prima oprire: la cimitir

„Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu şi ale tuturor celor care odihnesc aici şi pretutindeni” a fost cântarea care m-a trezit din reverie. Mi-am adus aminte că trebuia să merg la mormântul lui tataie. Am cumpărat repede lumânări, am răspuns la întrebările de complezență ale femeii care le vinde și am ieșit iar în vântul din cimitir. Tataie e acolo de opt ani. Îl țin la curent cu ce se mai întâmplă în viețile noastre și, invariabil, îl rog să-i lumineze mintea bunică-mii.

Citește continuarea articolului AICI.