Nu mândria de a fi român, ci demnitatea de a fi român. Populismul nu se combate prin teama de emoțiile mulțimii  

Forțele centriste și pro-europene au misiunea, în următoarele două săptămâni, până la turul 2 al alegerilor, de a construi un nou discurs național – unul care să evite capcana demofobiei, adică teama de votul popular considerat și denunțat ca fiind hipnotizat de retorica radicală, scrie cercetătoarea Mihaela Herbel într-un articol de opinie publicat în Contributors și preluat de HotNews. Victoria nu vine din disprețul față de emoțiile colective, ci din capacitatea de a genera contra-emoții, consideră Herbel.

• Mihaela Herbel este doctor în relații internaționale (2012), titlu obținut la Universitatea Babeș-Bolyai. A predat cursuri de profil la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB și a fost Robert Bosch Junior Fellow la Institut für die Wissenschaften vom Menschen (2011-2012) din Viena. În prezent, este cercetător independent în domeniul relațiilor internaționale. 

Întrebarea esențială

După primul tur al alegerilor prezidențiale, avem în finală – așa cum era de așteptat – un candidat izolaționist și un candidat centrist. România se află acum în fața unor alegeri care vor influența nu doar propriul său parcurs european, ci și alte evenimente electorale importante din regiune: alegerile parlamentare din Republica Moldova din această vară, scrutinul legislativ din Ungaria din primăvara lui 2026 – unde, pentru prima dată în ultimul deceniu, există șanse reale pentru o schimbare de guvern și de paradigmă politică -, precum și alegerile prezidențiale din Turcia, programate pentru 2028. Miza regională cu implicații globale este inversarea unei tendințe de autocratizare care se manifestă în regiune de două decenii. 

România își va alege deci președintele peste două săptămâni, într-un scrutin cu o miză regională majoră. Însă, pe plan intern, întrebarea esențială este: în ce fel de țară dorim să trăim după 18 mai? Avem în față două scenarii: unul al unității naționale și altul al diviziunii, în care ne aflăm deja din noiembrie anul trecut, după anularea primei runde a alegerilor prezidențiale. 

Primul argument al acestui text este că forțele centriste și pro-europene au misiunea, în următoarele două săptămâni, de a construi un nou discurs național – unul care să evite capcana demofobiei, adică teama de votul popular considerat și denunțat ca fiind hipnotizat de retorica radicală. 

Al doilea argument este că acest nou discurs trebuie să schimbe accentul: de la mândria de a fi român – exploatată de populiști prin folosirea fațetelor întunecate ale naționalismului – către demnitatea de a fi român. Conform definiției scriitoarei turce Ece Temelkuran (Temelkuran 2020), dacă mândria este divizivă, demnitatea este incluzivă și, deci, nu are nevoie să-i umilească pe ceilalți pentru a se afirma. 

Al treilea argument al acestui text este că în acele campanii în care discursul populist bazat pe mândrie a fost contrabalansat de unul bazat pe demnitate, cel din urmă a avut succes. Un exemplu relevant este campania pentru Primăria Istanbulului din 2019, câștigată de Ekrem İmamoğlu – actualul primar al orașului, aflat acum în închisoare. 

Populismul – mândrie națională și politizare 

Populismul este o ideologie laxă, care presupune o împărțire morală a societății în două categorii opuse: elitele și poporul. Potrivit lui Cas Mudde (Mudde 2004), populismul susține că politica ar trebui să reflecte voința majorității, indiferent care ar fi aceasta. Forța ideatică și electorală a populismului, la nivel global, se bazează pe o dihotomie simplificatoare: „noi” versus „ei” – o reformulare a opoziției „elite versus popor”. Această dihotomie este aplicată atât în plan intern, cât și în relațiile internaționale. 

Pe plan național, elitele sunt adesea identificate cu politicienii partidelor tradiționale, acuzați că s-au vândut intereselor transnaționale și că au abandonat poporul (Chryssogelos 2020). La nivel internațional, aceeași dihotomie este transpusă în opoziția dintre elitele transnaționale și popoarele statelor-națiune. În ambele cazuri, soluția promovată de populiști este ceea ce ei numesc „democrație suverană” – un concept introdus de Vladislav Surkov (Comunitatea Liberala 2025), unul dintre principalii strategi politici din anturajul președintelui rus Vladimir Putin (Pomerantsev 2014). Astfel, suveranismul a devenit conținutul ideologic central al populismului de dreapta, cu care se confruntă și România acum. 

Această agendă suveranistă este transformată în capital electoral prin două metode: (1) reactivarea și reinventarea tradițiilor naționaliste la nivel național și (2) politizarea unor teme anterior tratate ca domenii ale managementului tehnocratic, precum politica externă. Se disting două tipuri de politizare: națională și societală. În ceea ce privește „gramatica plebee” a populismului (Cadier, 2023), ilustrată prin reînvierea limbajului naționalist bazat pe o mândrie care exclude, nu voi insista, întrucât acest aspect a fost deja discutat pe larg în România – în special în contextul apariției efemere a lui Călin Georgescu pe scena politică, însoțit de un discurs impregnat de reminiscențe discursive și organizaționale ale fascismului interbelic românesc (Dimulescu 2025). 

Pe ce se bazează succesul electoral al populiștilor

Voi insista, în schimb, asupra politizării ca tehnologie electorală a populismului – un aspect mai puțin analizat. În funcție de accentul pus pe ideea de „națiune” sau pe cea de „popor” în discursul despre suveranitate putem distinge între politizarea națională și cea societală. Diferența esențială dintre cele două perspective constă în tipul de suveranitate revendicat, respectiv în modul în care este percepută relația dintre stat și popor (Chryssogelos 2019). 

Chiar și o analiză superficială arată că succesul populismului în România derivă din prezența simultană a ambelor tipuri de politizare. De exemplu, în privința politicii externe, partidul AUR și liderul său, George Simion, urmează o linie a politizării naționale, opunându-se unor politici specifice ale Uniunii Europene sau ale NATO, dar nu apartenenței României la cele două organizații.

Pe de altă parte, discursul lui Călin Georgescu reflectă o politizare societală, deoarece el contestă însăși apartenența României la Uniunea Europeană și la NATO, promovând astfel revenirea la un suveranism integral (Chryssogelos 2019). 

Prin urmare, succesul electoral al populiștilor este dificil de contracarat. Acest succes se bazează, în primul rând, pe forța narativă a dihotomiei elite versus popor. În al doilea rând, pe capacitatea de a reactiva tradiții naționaliste care au în centru emoția mândriei naționale și, în al treilea rând, pe politizarea continuă a unor teme anterior depolitizate, cum ar fi politica externă, fie în termeni naționali, fie în termeni societali. 

Capcana anti-populismului

Anti-populismul este un domeniu de studiu aflat încă în fază incipientă, pentru care există mai multe definiții. Una dintre cele mai relevante, în contextul de față, este cea potrivit căreia anti-populismul reprezintă opoziția față de populism exprimată de categorii socio-culturale privilegiate (Hamdaoui 2022), care resping tocmai politizarea operată de populiști (Yates and Mondon 2025) discutată mai sus. 

Din această definiție derivă o serie de riscuri asociate anti-populismului – riscuri care s-au manifestat și în campania din 2025 pentru primul tur al alegerilor prezidențiale din România. În primul rând, anti-populismul tinde să se concentreze pe denunțarea extremismului, apelând frecvent la argumentul că anumite domenii politice – precum politica externă – sunt prea tehnice pentru înțelegerea publicului larg și, prin urmare, ar trebui gestionate de experți (Hamdaoui 2022). 

În al doilea rând, la nivel discursiv, anti-populismul riscă să alunece într-o formă de demofobie (Hamdaoui 2024), adică teama de voința populară, exprimată prin recursul la argumente inspirate din gândirea politică a secolului al XIX-lea – potrivit cărora cetățenii obișnuiți sunt slab informați și vulnerabili la forme colective de psihoză (Müller 2022). 

În al treilea rând, o altă strategie anti-populistă des întâlnită este apelul la „activarea oamenilor buni” – adică a elitelor percepute drept raționale și echilibrate (Yates and Mondon 2025). Un exemplu notabil este mișcarea Le Sardine, apărută ca reacție la populismul partidului Lega condus de Matteo Salvini în Italia. Această mișcare a promovat deliberarea rațională ca soluție la complexitatea problemelor politice, apropiindu-se astfel de o formă de anti-politică cu accente aristocratice (Hamdaoui 2022). 

Astfel, principalul pericol al anti-populismului constă în demofobie – teama de emoționalitatea irațională a maselor mobilizate de populiști. În campania electorală din România, am putut observa toate manifestările acestei demofobii: invocarea tehnicalității politice și ideea că politicile publice trebuie lăsată în mâinile experților; infantilizarea sau demonizarea alegătorilor partidelor populiste, prezentați fie ca victime, fie ca participanți la psihoze colective; și, mai ales, apelurile de pe rețelele sociale la mobilizarea „oamenilor buni” și „raționali”. 

Problema fundamentală a acestei demofobii este că ea nu face decât să adâncească ruptura dintre elite și popor – clivaj care reprezintă tocmai fundamentul și motorul discursului populist. Mai pragmatic vorbind, câștigarea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale presupune atragerea cel puțin a unei părți dintre alegătorii forțelor populiste. Anti-populismul demofob riscă să facă imposibil acest lucru. 

De ce nu mai funcționează europenismul? 

Argumentul meu este că, pentru a depăși distincția dintre elite și popor pe care se bazează discursul populist și a asigura astfel victoria candidatului centrist în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România, forțele centriste trebuie să ofere o alternativă la mândria națională promovată de forțele populiste, care recurg la unele dintre cele mai negre manifestări ale naționalismului românesc. Din campania pentru primul tur al prezidențialelor, se poate observa că forțele centriste opun mândriei naționale populiste conceptul de europenism. 

Rezultatul primului tur, cu candidatul populist clasat pe primul loc în preferințele alegătorilor, la 20 de procente distanță față de candidatul centrist, ne arată însă că europenismul nu mai reprezintă acea forță motrice care a impulsionat candidații reformiști în alegerile anterioare. Motivele acestui fenomen merită o discuție separată, dar mă voi limita să spun că ele devin evidente în rezultatele ultimelor scrutinuri din diaspora, unde forțele populiste au câștigat tot mai mult teren, mai ales în urma alegerilor legislative din 2020 și a celor europarlamentare din 2024, în special în rândul românilor cu o condiție socio-economică precară. Aceste persoane nu au beneficiat suficient de protecție din partea statului român, care nu le-a apărat adecvat de abuzuri, discriminare sau chiar sclavie modernă. 

Prin urmare, dacă europenismul nu mai este suficient pentru a contracara mândria naționalistă în versiunea sa suveranisto-extremistă, ce putem pune în loc? O parte a partidelor tradiționale, respectiv PSD și PNL, au considerat că politica adecvată este cooptarea agendei suveraniste prin abordarea acelorași teme, precum mândria națională în înțelegerea sa populistă și clamată  pe un ton anti-internaționalist. Totuși, această strategie de cooptare are limitele sale, dintre care una semnificativă este că electoratul va prefera versiunea originală a naționalismului, nu una diluată. Partidele tradiționale nu pot adopta complet acest discurs, având în vedere că apartenența lor la grupurile politice europene le impune anumite constrângeri. 

Demnitate versus mândrie  

În locul acestei strategii de cooptare, propunerea mea este să învățăm din experiența altor țări unde populismul naționalist a fost o realitate timp de zeci de ani, iar forțele centriste au reușit să se adapteze și să dezvolte strategii sofisticate pentru a-l combate electoral. Un exemplu relevant este Turcia. Înainte de a analiza acest caz în detaliu, doresc să avansez un argument important în economia acestui text: singurul concept politic care poate contrabalansa mândria naționalistă este demnitatea națională exprimată în termeni liberali. 

Ca să ilustrez diferența dintre mândrie și demnitate și impactul lor asupra discursului politic, voi folosi definițiile acestor concepte pe care le dă Ece Temelkuran, o voce importantă a jurnalismului politic din Turcia, aflată în prezent în exil și care a scris foarte mult de-a lungul ultimilor 10 ani despre alunecarea țării sale spre populism, islamism și autocrație.  

În ultima sa carte, „Together. 10 Choices for a Better Now” (Temelkuran 2020), Temelkuran face o distincție clară între mândrie și demnitate în politică. Ea afirmă că „mândria divizează masele între «noi» și «ei», în timp ce demnitatea este un «noi» care nu exclude pe nimeni”. Autoarea adaugă însă că demnitatea nu poate exista acolo unde există inegalitate. Dacă inegalitățile economice vor persista mult timp după terminarea alegerilor prezidențiale din 2025, fiecare dintre noi poate contribui la reducerea inegalităților de statut social prin modul în care ne tratăm unii pe alții în timpul campaniei și după aceasta. 

Temelkuran oferă mai multe exemple ale acestui tratament în cartea sa, dar cel care mi se pare cel mai inspirațional este legat de relația pe care a avut-o cu muncitorii de la salubrizare din districtul Tarlabașı din Istanbul. Acesta este unul dintre cele mai sărace cartiere din Istanbul, unde, pe lângă turcii săraci, lucrează și migranți ilegali care nu au alte surse de venit decât munca de colectare a gunoaielor.  

În anii 2000, autoritățile locale și anumite companii au dorit să modernizeze acest cartier, inclusiv prin eliminarea gunoierilor. Aceștia s-au organizat și au protestat, iar Temelkuran le-a oferit sprijin, scriind despre situația lor într-un editorial publicat în unul dintre cele mai influente ziare din Turcia. Ulterior, muncitorii de la salubrizare au ajutat-o pe Temelkuran, promovându-i noul roman printr-o campanie inedită pe pereții mai multor orașe din Turcia, într-una dintre „cele mai cool operațiuni de promovare a unei cărți care au avut loc vreodată” (Temelkuran 2020). 

Această alianță între gunoierii din Istanbul și o scriitoare de succes ilustrează mai mult decât o simplă lecție de decență și generozitate. Ea reflectă un principiu politic esențial: populiștii au fost învinși la urne doar acolo unde forțele centriste au renunțat la elitism și au pus demnitatea fiecărui cetățean, indiferent de statutul său social, în centrul campaniilor lor electorale. Demnitatea a fost singura forță discursivă capabilă să înlocuiască mândria naționalist-populistă revanșardă. Pentru a ilustra acest principiu, voi analiza mai departe campania din 2019 pentru primăria Istanbulului, câștigată de Ekrem İmamoğlu, actualul primar încarcerat al orașului. 

Exemplul Istanbulului

În 2019, Ekrem İmamoğlu, primarul Istanbulului, devenit prizonier politic al regimului de la Ankara după arestarea sa și a unei părți semnificative a anturajului său pe 19 martie 2025, a reușit să câștige primăria orașului într-o victorie surprinzătoare, susținută de o campanie și mai surprinzătoare, centrată pe conceptul de „iubire radicală”.

Acest concept, care a fost transformat într-un adevărat manual de campanie intitulat „Radikal Sevgili Kitabı” (CHP 2019), destinat activiștilor Partidului Republican al Poporului (CHP), fondat de Atatürk și principalul partid de opoziție la AKP-ul condus de președintele Erdoğan, a fost răspunsul explicit anti-populist al lui İmamoğlu (Wutrich and Ingleby 2020) la populismul polarizant promovat de elita AKP începând cu venirea sa la putere în 2002. 

Primăria Istanbulului, un oraș cu o populație comparabilă cu întreaga populație a României, reprezintă a doua cea mai semnificativă electoral funcție politică din Turcia, după președinție, pentru că face obiectul unuia dintre cele mai importante scrutine din țară, cu o participare la vot care este depășită doar în alegerile prezidențiale. Prima rundă de alegeri pentru primăria din Istanbul a avut loc în martie 2019, dar a fost anulată din cauza unei diferențe extrem de mici între cei doi candidați principali, respectiv İmamoğlu și un fost prim-ministru al Turciei, un apropiat al președintelui Erdoğan, iar autoritățile electorale au invocat nereguli în procesul de votare pentru a justifica anularea unor alegeri pe care tot ele le organizaseră. Astfel, campania a continuat, iar în a doua rundă din iunie 2019, İmamoğlu a câștigat fără drept de apel, obținând 54% din voturi (Wutrich and Ingleby 2020). 

Strategia de campanie a CHP din 2019 a fost realizată de un renumit producător de publicitate turc, Ilyas Bașsoy, care a devenit principalul strateg al campaniei lui İmamoğlu. Povestea implicării sale în campania de la Istanbul seamănă destul de mult cu episodul din Chile din 1988, când țara a decis prin referendum revenirea la un regim democratic după aproape 20 de ani de dictatură militară, în urma unei campanii realizate de un alt copywriter din industria publicității, Eugenio García. Povestea acestuia este redată în inspiraționalul film No (2012), regizat de Pablo Larraín, cu Gael García Bernal în rolul principal. Motivele pentru care publicitarii sunt atât de eficienți în campaniile anti-populiste sunt legate de abilitatea lor de a interacționa cu emoțiile oamenilor, nu doar cu mințile acestora. 

Într-un interviu, Bașsoy mărturisește că a creat strategia de campanie bazată pe iubirea radicală, inspirat atât de experiența sa în publicitate, cât și de lectura cărții lui Daniel Kahneman „Gândire rapidă, gândire lentă” (2012). Logica din spatele campaniei lui İmamoğlu din 2019, așa cum este formulată de Bașsoy, este simplă: trăim într-o lume a fricii, iar pentru a combate această frică este nevoie de o emoție la fel de puternică. În acest context, iubirea a fost propusă ca un antidot. Bașsoy susține că motivul pentru care centriștii au pierdut puterea în Turcia în favoarea lui Erdoğan, cu 17 ani înainte, a fost faptul că i-au insultat pe cei care l-au susținut pe Erdoğan, considerându-i o „masă ignorantă” (Wutrich and Ingleby 2020). 

Pe baza acestei linii de gândire, strategia de campanie a fost simplă: „Dacă vrei să îi învingi pe acești oameni [populiștii], ignoră-i, dar iubește-i pe cei care îi iubesc”. Astfel, în „Radikal Sevgi Kitabı” [Cartea iubirii radicale] (CHP 2019), manualul dedicat campaniei CHP din 2019, Bașsoy formulează două principii fundamentale: 1. „Ascultă mai mult decât vorbești”, ca o formă de iubire față de votanți, onorând astfel demnitatea acestora și 2. „Evită să intri în dezbateri politice și să insulți partidele susținute de oameni, indiferent care ar fi acestea, ci concentrează-te pe problemele zilnice ale cetățenilor” (Wutrich and Ingleby 2020).  

Acest din urmă principiu și aplicarea întregii strategii a iubirii radicale a permis CHP să facă, din 2019 încolo, alianțe extinse cu forțe din tot spectrul politic, inclusiv partide pro-kurde sau forțe islamice moderate și a facilitat câștigarea de alegeri importante în orașe precum Izmir și Ankara, în fața AKP. De asemenea, strategia continuă să fie folosită de primarul İmamoğlu, chiar și după încarcerarea sa de luna trecută, prin postările de pe rețelele sociale, transmise prin intermediul avocatului său.  

Experiența turcească sugerează, așadar, că forțele centriste românești ar putea câștiga nu doar prin contestarea populismului, ci mai ales prin articularea unei viziuni pozitive și coerente, care să recupereze demnitatea umană ca fundament al contractului democratic. 

Reumanizarea politicii

Al doilea tur al alegerilor prezidențiale din România, programat pentru 18 mai, ne confruntă cu necesitatea de a resemnifica centrismul în fața unui val populist care a propulsat în fruntea cursei un candidat izolaționist. De capacitatea taberei centriste de a răspunde la această provocare depinde, așa cum subliniază majoritatea analiștilor, atât continuarea parcursului euro-atlantic al țării, cât și securitatea flancului estic al NATO și poziția României de susținător activ al Ucrainei. 

Argumentul acestui text este că, pentru a duce la capăt această resemnificare cu mize strategice atât de profunde, tabăra liberală nu trebuie să coopteze agenda populistă, ci să propună o alternativă autentică: reumanizarea politicii. Iar pentru a opera această transformare este esențial ca strategii campaniei prezidențiale și cetățenii activi civic să privească spre exemplul Turciei, unde opoziția democratică a reușit să învingă la urne populismul islamist prin formule politice inovatoare. 

Campania lui Ekrem İmamoğlu pentru Primăria Istanbulului, analizată mai sus, a dovedit că victoria nu vine din disprețul față de emoțiile colective, ci din capacitatea de a genera contra-emoții: demnitate și iubire. Ceea ce s-a realizat la Istanbul în 2019 a fost o ieșire a centrismului din zona tehnocratică și meritocratică abstractă și o infuzare a acestuia cu un ethos al solidarității, al respectului față de cetățean nu doar ca agent economic, ci ca subiect moral. Această strategie, aplicată în continuare de opoziția turcă în condiții și mai dificile, nu a presupus copierea retoricii populiste, ci reconfigurarea terenului său de joc: nu rațiune versus emoție, ci demnitate versus mândrie națională. 

Acest impas deschide și o oportunitate

Prin urmare, inspirându-se din campania lui Ekrem İmamoğlu din Istanbul, din 2019, strategia candidatului reformist și a cetățenilor implicați civic ar trebui să se bazeze pe trei principii esențiale.

În primul rând, emoția care animă campania trebuie să fie suficient de puternică pentru a contrabalansa mândria populistă. Această emoție poate fi demnitatea – sentimentul de a-ți recâștiga respectul într-o societate decentă – sau iubirea – atașamentul sincer față de celălalt și față de binele comun.

În al doilea rând, oricât de dificil ar fi, candidatul populist nu trebuie atacat. Această alegere e necesară din cel puțin două motive: pentru că respectul față de adversar este o condiție a unei campanii civilizate și pentru că aproximativ 41% dintre alegătorii prezenți în primul tur l-au votat pe candidatul populist (și) fiindcă s-au identificat cu el. Atacându-l, riști să le ataci opțiunea – și chiar identitatea. În al treilea rând, este esențială construirea de punți, om cu om – nu doar între cele două Românii reformiste care s-au calificat, prin candidații lor, în finala prezidențială, ci și către acea parte a electoratului partidelor tradiționale care, la rândul său, traversează un moment dificil. 

Așadar, ne aflăm într-un moment în care populismul exploatează mândria națională ca substitut pentru soluțiile reale.

Totuși, acest impas deschide și o oportunitate pentru centrismul românesc de a recupera ideea de demnitate națională – nu ca slogan, ci ca promisiune concretă de incluziune, respect și bună guvernare. Lecția oferită de İmamoğlu arată că speranța politică nu se naște din simpla opoziție față de populism, ci din capacitatea de a reconstrui încrederea în cetățenia democratică prin emoții precum iubirea și demnitatea.

Într-o lume tot mai divizată, aceasta este alegerea pe care tabăra pro-europeană ar trebui să o propună electoratului pe 18 mai: o alegere între mândria care ne separă și demnitatea care ne unește, între un viitor dominat de frică și resentiment și unul întemeiat pe respect și speranță. Tabăra pro-europeană trebuie să afirme de asemenea răspicat că această alegere nu este doar despre politică, ci una despre cine suntem ca națiune și ce vrem să devenim.