„Nu vreau să plâng. Dacă încep, nu mă mai opresc. Eu trebuia să mor deja de câteva luni”. Cum ajută psihoterapia în cancer, explică Alexandra Ivan, psihoterapeut Regina Maria

Cancerul nu lovește doar corpul, ci și încrederea, speranța, echilibrul. Vestea unui diagnostic oncologic schimbă tot parcursul vieții unui pacient și a familiei sale. Timpul îngheață, gândurile se amestecă, iar frica își face loc. Însă psihoterapia poate deveni ancora de care se poate agăța pacientul și cei dragi lui. Alexandra Ivan, psihoterapeut în cadrul Rețelei Private de Sănătate Regina Maria, are mai multe sfaturi pentru cei care trec printr-o astfel de experiență.

Evaluări făcute în secțiile de oncologie și îngrijiri paliative arată că, dincolo de suferința fizică, mulți pacienți se confruntă cu anxietate și depresie. De aceea, intervenția psihologică timpurie este o parte esențială din procesul de tratament și recuperare. În diferite studii, prevalența anxietății la pacienții cu cancer avansat variază de la 11% la 63%, în timp ce prevalența depresiei variază de la 8% la 77%. „Când primești un diagnostic oncologic, lumea se oprește pentru o clipă. Psihoterapia oferă un cadru sigur în care totul poate fi spus — frica, furia, neputința, rușinea, vinovăția, iar rolul meu este să-l ajut pe om să respire din nou, să-și regăsească echilibrul și sensul, chiar și în mijlocul incertitudinii, fără a se simți judecat”, spune Alexandra Ivan, psihoterapeut.

Etapa diagnosticului: când frica are nevoie să fie ascultată

Pacienții recent diagnosticați cu cancer, care se află în perioada de adaptare la boală, sau cei cu status funcțional mai scăzut sau cu vârstă mai înaintată sunt cei mai predispuși să dezvolte simptome de anxietate și depresie. Momentul aflării diagnosticului este adesea un șoc. ,,Fiecare reacționează diferit. Unii se închid complet, alții vorbesc neîntrerupt, ca și cum ar vrea să alunge realitatea prin cuvinte. Mulți spun «nu pot să cred că mi se întâmplă mie». Este o formă de protecție. Corpul și mintea au nevoie de timp ca să poată înțelege ce se întâmplă”, a explicat psihoterapeuta.

Un exemplu grăitor pe care l-a dat Alexandra Ivan este cel al unei femei care, la prima ședință de terapie, i-a spus: „Nu vreau să plâng. Dacă încep, nu mă mai opresc. Eu trebuia să mor deja de câteva luni. Sunt în stadiu terminal.”

În primele săptămâni, lupta s-a purtat între dorința de a controla totul și nevoia de a simți, a explicat psihoterapeuta. ,,Când, în sfârșit, și-a permis să plângă, s-a produs o eliberare profundă. Acolo a început, de fapt, vindecarea emoțională”, a spus Alexandra Ivan.

Cu cât persoana este mai tânără cu atât reacționează mai prost. O arată și un studiu care a comparat reacțiile emoționale ale pacienților recent diagnosticați în funcție de vârstă. Cercetătorii au observat că oamenii cu vârste sub 50 de ani experimentează mai mult stres și anxietate în faza de aflare a diagnosticului, față de cei cu vârste peste 70 de ani.

Dar indiferent de vârstă, nevoia cea mai puternică rămâne „nevoia de a nu fi singuri. De a fi însoțiți prin prezență. Oamenii caută un loc unde pot fi văzuți și ascultați fără a fi judecați sau încurajați fals”, a subliniat Alexandra Ivan.

Etapa tratamentului: între control și vulnerabilitate

Pe parcursul tratamentului, pacienții se confruntă cu frici profunde: „Frica de durere, de pierderea controlului, de a fi o povară. Mulți se tem să-și vadă familia suferind. Se întreabă «cum o să mă descurc?» sau «cum o să fie când nu voi mai fi?». În spatele acestor întrebări stă nevoia de a fi iubit chiar și atunci când nu mai pot «lupta»”, a mai spus Alexandra Ivan, care a ales să facă psihoterapia fascinată fiind de oameni și felul în care aceștia reușesc să meargă mai departe chiar și atunci când viața se schimbă radical.

„În lucrul cu pacienții oncologici, am descoperit o sinceritate pe care rar o întâlnim în alte contexte. Când te confrunți cu un diagnostic atât de greu, masca dispare, iar omul rămâne esențial, autentic. Psihoterapia îi ajută să-și regăsească vocea interioară. Îi învață pe oameni că nu trebuie să fie curajoși tot timpul. Că este în regulă să aibă zile negre. Că pot să se sprijine pe cineva fără să piardă demnitatea,” a mărturisit Alexandra Ivan

Recuperarea și lecția despre a trăi în prezent

După tratamente, urmează adesea o perioadă paradoxală. Mulți pacienți se așteaptă să simtă o ușurare, dar în schimb apare un gol. „Acum ce fac?” este întrebarea cea mai frecventă. Dispare rutina spitalului, dar nu dispare teama. Este perioada în care sprijinul psihologic devine esențial,” a mai precizat psihoterapeuta.

Cei mai mulți pacienții învață treptat să trăiască din nou, fără să își măsoare existența în „luni de viață”. De exemplu, femeia care la prima ședință de psihoterapie nu voia să plângă aredescoperit bucuria lucrurilor mici — mirosul cafelei, plimbările cu fiica ei. „A învățat să trăiască prezentul fără să-l măsoare în «luni de viață» sau «șanse de supraviețuire». A început să spună «azi mi-e bine» și să lase ziua următoare pentru mâine. A învățat puterea de a trăi in corpul ei, în aici si acum”, a mai povestit Alexandra Ivan.

O altă pacientă după o operație radicală, nu mai voia să se privească în oglindă. „La câteva luni, după operația la un sân, a venit la terapie purtând haine sport mulate și a spus zâmbind: „Am reușit să mă privesc. Nu sunt aceeași, dar tot eu sunt.” A fost un moment extraordinar”, își amintește  Alexandra Ivan, care în acest caz a folosit mult psihodrama, lucrul cu corpul și cu imaginea de sine a pacientei, dar și grupurile de suport.

Reintegrarea: redescoperirea sensului

După încheierea tratamentelor, provocarea devine reintegrarea în viața de zi cu zi. „Lucrăm pe reconstrucția identității, a sensului, a încrederii. Îi ajut să-și dea voie să fie din nou activi, să se bucure, dar și să accepte că unele lucruri s-au schimbat. Reintegrarea e un proces, nu o revenire bruscă la «cum era înainte».”

Uneori, spune psihoterapeuta, această etapă este chiar mai dificilă decât tratamentul: „Familia se așteaptă ca totul să revină la normal, iar pacientul se simte neînțeles. Boala aduce o claritate care poate fi dureroasă — despre relații, despre sens, despre viață.”

Familia, parte din procesul de vindecare

Psihoterapia nu se oprește la pacient, ci include și familia. „Îi învăț pe aparținători să fie acolo fără să încerce să repare. Uneori cea mai mare dovadă de iubire e prezența. Să poți sta lângă cineva fără să spui «va fi bine», ci doar «sunt aici».”

În momentul în care pacientul se împacă cu sine, întreaga familie se liniștește și cu toții încep să vorbească despre lucruri simple, nu doar despre boală. Atunci reapar momentele de apropiere, de normalitate, de viață.

Psihoterapia – un însoțitor pe termen lung

Cercetătorii au studiat dacă mersul la psiholog ajută persoanele cu cancer nu doar pe moment, ci și pe parcursul anilor. Au observat că terapia de grup care se concentrează pe găsirea unui sens (MCGP-CS) le oferă supraviețuitorilor de cancer beneficii de durată. Studiul a confirmat că și la doi ani după ce au terminat ședințele, acești oameni se simțeau mai bine din punct de vedere emoțional, erau mai puțin deprimați, au început să simtă că viața lor are valoare și un scop, iar această stare de bine s-a menținut mult timp, nu a dispărut odată cu ședințele.

În opinia Alexandrei Ivan, psihoterapia este un drum parcurs împreună, nu o soluție punctuală. „Lupta cu boala nu e o linie dreaptă. Există momente de speranță, dar și recăderi. Psihoterapia însoțește, nu conduce. Este un sprijin constant care oferă continuitate într-o realitate imprevizibilă.”

Relația dintre terapeut și pacient devine, în timp, una profund umană: „Pacientul își permite să fie el însuși, fără măști — și asta e una dintre cele mai puternice forme de vindecare.”

Întrebată ce mesaj ar transmite pacienților și familiilor lor, psihoterapeuta spune simplu:
„Să nu fugă de frică. Să o lase să existe, dar să nu o lase să conducă. Să creadă în puterea relațiilor și în momentele mici de bucurie. Viața, chiar și în boală, rămâne viață — și merită trăită din plin.”

Articol susținut de Regina Maria