Există o lucrare a celebrului compozitor Serghei Rahmaninov, „Clopotele de Paște”, pe care Lilya Zilberstein nu o mai cântă, pentru că o duce cu gândul la Biserica Ortodoxă Rusă, care susține războiul dus de Vladimir Putin împotriva Ucrainei. „Pentru mine, este o formă de rezistență”, explică.
„Biserica din Rusia nu mai este o biserică pentru oameni, pentru credincioși obișnuiți. În loc să binecuvânteze lucrurile firești, cum fac atunci când se naște un copil, stropind cu apă, preoții fac asta pentru arme. În loc să spună «opriți-vă», ei binecuvântează armele cu care sunt trimiși oameni să ucidă alți oameni. Când văd așa ceva, mi se face părul măciucă”, spune muziciana în discuția cu HotNews.
Formată la Școala Specială de Muzică Gnesin din Moscova, artista în vârstă de 61 de ani a început să studieze pianul la cinci ani și, în ciuda talentului de care a dat dovadă, s-a confruntat cu discriminarea din partea societății, din cauza originilor sale evreiești. Cariera ei internațională a luat avânt în 1987, atunci când a câștigat prestigiosul Concurs Internațional de Pian „Ferruccio Busoni” din Bolzano, Italia. Victoria ei a fost un adevărat eveniment, având în vedere că juriul nu mai acordase premiul întâi de cinci ani. În 1990, Lilya a emigrat în Germania, unde a debutat cu Filarmonica din Berlin. De-a lungul carierei sale a susținut concerte cu numeroase orchestre internaționale celebre, printre care Orchestra Simfonică din Chicago, Orchestra Simfonică Ceaikovski din Moscova, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Filarmonicii Regale sau Orchestra Teatrului Scala din Milano. Luna trecută ea a fost prezentă în România în cadrul Concursului Internațional George Enescu, în rolul de președinte al juriului de pian. Zilberstein a vorbit pentru HotNews atât despre începuturile carierei sale, cât și despre impactul pe care războiul provocat de Rusia îl are asupra ei.
„Nu avem bani pentru violoncel și acasă avem pian”
HotNews: – Ați crescut la Moscova, într-o familie în care muzica a ajuns să aibă un rol important. Ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră și ce rol au avut părinții în apropierea dumneavoastră de pian?
Lilya Zilberstein: – Părinții mei erau ingineri, așa că muzica era prezentă în casa noastră, dar nu într-un mod foarte puternic. Bunica mea este cea care m-a apropiat de ea. Mergeam în vacanță cu bunicii (care au fost de origini ucrainene), în afara Moscovei, și într-un parc de acolo obișnuiam să cânt tot felul de melodii pentru copii. Mergeam la oamenii din jurul meu și le propuneam să le cânt. O doamnă în vârstă care mă urmărea i-a spus bunicii mele ceea ce avea să se întâmple cu mine. „Fata asta cântă foarte bine, trebuie să o duci la Școala Specială de Muzică Gnesin din Moscova.” Existau două școli speciale de muzică în Moscova: Gnesin și, desigur, Școala Centrală de Muzică. Când ne-am întors în oraș, după cele două săptămâni de vacanță, bunica mea a găsit un profesor de pian care m-a luat și m-a pregătit pentru examenele de la Școala Specială de Muzică Gnesin. După ce am fost admisă, la cinci ani și jumătate, bunica a fost cea care mă ducea la lecții, iar apoi la școală. Am locuit cu ea practic, iar în weekenduri mergeam la părinți.
– De ce pianul?
– Nu s-a pus o astfel de întrebare la acea vreme. Țin minte cum profesorii mei i-au spus bunicii mele că am mâini bune de violoncel și că la pian concurența este foarte mare. Bunica mea le-a răspuns: „Nu avem bani pentru violoncel și acasă avem pian.” Și așa s-a hotărât că voi cânta la pian.
Cântă alături de cei doi fii ai săi
– În prezent, împărțiți scena cu ambii fii ai dumneavoastră, pianiști la rândul lor. Cum este să aveți o familie de muzicieni?
– Sunt extrem de fericită că ambii mei copii au urmat acest drum. Când eram mică, pentru că ai mei nu erau artiști, eram într-un fel invidioasă, în sensul bun, bineînțeles, pe copiii din familii de muzicieni. Nu îți poți alege familia în care te naști, iar eu aveam două prietene ai căror tați erau pianiști profesioniști, profesori la conservator și laureați ai Concursului Ceaikovski. Îi admiram enorm și eram fascinată de faptul că aveau două piane cu coadă acasă. Mergeam la ele și chiar am cântat cu tatăl uneia dintre ele: studiam un concert de Mozart, iar într-o vară m-a acompaniat la al doilea pian. Am fost nespus de fericită. În prezent, exact asta am ajuns să am în propria familie, alături de cei doi fii ai mei. Când unul dintre ei învață un concert, îl ajut și îl acompaniez la al doilea pian, lucru esențial înainte de a cânta cu o orchestră.
„Îmi amintesc lacrimile, a fost îngrozitor”
– Ați vorbit deschis despre dificultățile pe care le-ați întâmpinat în Rusia din cauza originilor dumneavoastră evreiești. Cum arăta această realitate pentru o tânără care voia să facă performanță? Vă amintiți o situație în care ați simțit în mod direct că originea dumneavoastră vă stă în cale?
– Am terminat școala Gnesin cu medalie de aur și mi s-a spus că nu voi fi admisă la Conservatorul din Moscova din cauza originii mele evreiești. La acea vreme spuneau că doar 5% dintre studenții evrei puteau fi admiși. Nu exista un document în acest sens, dar oamenii spuneau asta și era, într-un fel, neoficial, dar oficial. Nu mi-am asumat riscul, pentru că examenele de la conservator și cele de la Institutul Gnesin erau programate în perioade foarte apropiate. În ziua în care se anunțau rezultatele de la conservator, la institut deja nu mai puteam să mă înscriu. Așa era făcut în mod intenționat. Am mers direct la Institutul Gnesin și nu am regretat niciodată acest lucru, pentru că, într-un fel, a fost norocul meu. La 18 ani, am început să mă confrunt cu realitatea discriminării. La școală am învățat că toți suntem egali și, într-adevăr, eram: aveam colegi ruși, evrei, armeni. Dar, când am crescut, am descoperit că în afara școlii lucrurile stăteau altfel.
Mai târziu, când am început să cânt, am întâlnit o altă formă a acestei realități. Era o țară închisă, din care nu puteai pleca liber. Pentru a participa la concursuri în Occident, trebuia mai întâi să treci de audițiile unei comisii speciale care decidea cine putea ieși din țară. Am trecut prin asemenea selecții, extrem de dificile psihologic. Spre exemplu, pentru un concurs din Portugalia am trecut de trei etape și am ajuns printre ultimii patru. Au ales însă doar doi pianiști, din lipsă de bani, iar eu nu am fost printre cei selectați. Două luni mai târziu, am participat la selecția pentru Busoni și, din fericire, am trecut. Apoi, la 21 de ani, o profesoară de la Conservatorul din Leningrad mi-a spus direct: „Nu înțelegi că trebuie să te căsătorești cu un rus, cu un Ivanov, un nume rusesc obișnuit, și atunci vei putea pleca imediat.” Am început să plâng, cum o fac și acum. Îmi amintesc lacrimile, a fost îngrozitor.
„Eram însărcinată și-mi era foarte frică să merg la spital în Moscova”
– În acei ani, ce v-a făcut să continuați, în loc să renunțați?
– Înainte de Busoni am fost în depresie, deși nu știam acest cuvânt la acea vreme. Eram dărâmată pur și simplu. Profesorul meu de atunci, Alexander Satz, a crezut însă că voi reuși și, într-adevăr, după două luni am primit aprobarea să plec în Italia. A fost un miracol, dar îmi spuneam că nu pot crede până la capăt, până nu văd cum decolează avionul. Se putea întâmpla orice și au existat cazuri în care oamenii erau dați jos din avion sau opriți chiar înainte să plece. Când m-am văzut în aer, am știut că era singura mea șansă și nu mai urma alta.
– Ați câștigat Concursul Busoni în 1987, iar câțiva ani mai târziu ați plecat din Rusia și v-ați stabilit în Germania. Când ați luat decizia de a emigra?
– Nu a fost o emigrare reală. Țineam concerte în Germania de Est, cu trei săptămâni înainte de reunificarea țării, și pur și simplu am rămas acolo pentru că eram însărcinată și-mi era foarte frică să merg la spital în Moscova, unde sistemul medical era foarte rău. Toate prietenele mele care au născut acolo au luat infecții și s-au îmbolnăvit. Nu aveam bani mai deloc, dar am decis să rămân măcar până se va naște copilul. Însă am obținut apoi o viză pe termen nelimitat, datorită contractului meu cu Deutsche Grammophon, care era la Hamburg, așa că am mers acolo, unde am și rămas.
„Îmi este foarte rușine de acest război”
– Astăzi, Rusia poartă un război împotriva Ucrainei. Cum vă raportați la Rusia în care v-ați născut și format, la cultura ei și la ceea ce face regimul lui Vladimir Putin?
– Îmi este foarte rușine de acest război și este foarte greu pentru mine, deoarece am fost educați în spiritul „niciodată război” și sufăr enorm în fiecare zi. Soțul meu, în primele trei luni ale războiului, spunea: „Nu pot să cred. Ne-au spus mereu că asta nu se va mai întâmpla niciodată”, iar eu am spus: „Trebuie să acceptăm.” Și știu asta încă din dimineața zilei de 24 februarie 2022. Au trecut aproape 1700 de zile de atunci. Urmăresc știrile zilnic și este din ce în ce mai teribil cum atacă trenuri, cum oamenii fug pe câmpuri, cum atacă bebeluși, autobuze sau taxiuri. Este de necrezut pentru mine, este groaznic. M-am născut acolo, este limba mea maternă și îmi este mai ușor să vorbesc rusa, dar uneori spun că trebuie să vorbim mai puțin și nu atât de tare.
Este o rușine pentru această țară ceea ce face în prezent. Și chiar dacă sunt mulți oameni împotriva războiului, și sunt sigură de asta, nu au ce face. Acum, aproape nu mai am contact cu ei în Rusia, deoarece WhatsApp-ul este blocat, Skype-ul e blocat, la fel și Telegram. Dacă spui un singur cuvânt, dacă vii cu o bucată de hârtie pe care scrie „fără război”, ajungi la închisoare. Chiar dacă mergi cu o hârtie albă, fără nimic scris pe ea, ajungi tot la închisoare, pentru că înseamnă ceva. Da, dacă mergi cu cartea lui Lev Tolstoi, „Război și pace”, ajungi de asemenea la închisoare. Nu e vorba de o zi, ci de 10 ani, sau 25 de ani, sau 17 ani. Sunt ani din viață pentru niște cuvinte. Iar oamenii înțeleg asta, așa că nu mai deschid gura, nu mai vorbesc. Poate că vorbesc în bucătărie, în familie, dar le este frică să facă și asta. În fiecare zi mă trezesc și mă culc cu asta, pentru că este o poveste teribilă. Teribilă.
Preoții ruși „binecuvântează armele cu care sunt trimiși oameni să ucidă alți oameni”
– A influențat războiul din Rusia modul în care vă construiți programele de concert și alegerile pe care le faceți în ceea ce privește repertoriul?
– Da, cu siguranță. Spre exemplu, voi participa la o serie de concerte în Viena, alături de pianista Martha Argerich și cei doi fii ai mei, care sunt și ei pianiști. Însă, în programul pe care l-am pregătit, este și o lucrare de Rahmaninov pe care am decis să nu o mai cânt. Este ultima piesă din Prima Suită și se numește „Clopotele de Paște”. Este greu pentru mine, pentru că îl ador pe Rahmaninov și este unul dintre compozitorii mei preferați. Dar nu mai pot cânta această piesă acum, în plin război. Pentru mine, are legătură cu ceea ce se întâmplă în Rusia și cu felul în care Biserica Ortodoxă este folosită în acest context. Biserica din Rusia nu mai este o biserică pentru oameni, pentru credincioși obișnuiți. În loc să binecuvânteze lucrurile firești, cum fac atunci când se naște un copil, stropind cu apă, preoții fac asta pentru arme. În loc să spună „opriți-vă”, ei binecuvântează armele cu care sunt trimiși oameni să ucidă alți oameni. Când văd așa ceva, mi se face părul măciucă. Am făcut aceeași alegere și în cazul unor lucrări de Mussorgski. Pentru mine, este o formă de rezistență.
