Îngerii au fascinat dintotdeauna, iar cinemaul nu s-a ținut departe de ei. Noua comedie “Doamne, ce noroc!” / “Good Fortune” (acum pe marile ecrane), unde Keanu Reeves joacă un înger ambiționat să salveze un suflet pierdut, readuce în actualitate această fascinație. O împletește cu comentarii despre emigranți, discrepanță socială, gentrificare și criza locuințelor. Normal, îngerii nu apar când ne e bine.

De fapt, ce unește aceste filme cu îngeri e ideea că viața pe pământ merită trăită, așa grea cum e. Că greutatea ei are un scop. Este ceea ce învață personajul principal din “Doamne, ce noroc!”, interpretat de regizorul și scenaristul filmului, Aziz Ansari.

Arj, emigrantul indian care vrea să facă film documentar în Los Angeles, dar abia își duce zilele ca livrator și nopțile dormind în propria mașină, nu are perspective nici când îngerul îi arată viitorul. 

Și pe viitor se pare că va avea o slujbă de nimic. De ce să vrei să trăiești așa? Nici când îngerul îl pune să schimbe locul cu omul de afaceri bogat (Seth Rogan), ca să vadă că nici așa nu e ușor, Arj nu vrea să revină la vechea viață. 

E nevoie ca îngerul, silit să-și ia joburi mizere (pentru că șefa lui l-a pedepsit), să realizeze cât de importantă e solidaritatea umană ca Arj să vrea să revină și el la ce avea.

Desigur, subiectul nu e nou

În filmul din 1946 “It’s a Wonderful Life”, Frank Capra le livra americanilor una dintre cele mai frumoase și triste povești (cu îngeri sau nu) spuse vreodată. 

Un bărbat care vrea să-și ia viața de Crăciun pentru că e aproape falit și nu-și mai poate întreține familia, e salvat de intervenția îngerului păzitor, care se aruncă înaintea lui în apă, obligându-l să-l salveze, și-i arată pe urmă cum ar fi fost viața comunității dacă nu s-ar fi născut.

“Nimeni nu e ratat dacă are prieteni”, îi scrie îngerul Clarence în dedicația pe “Aventurile lui Tom Sawyer”, cartea pe care i-o lasă după ce își câștigă aripile și se întoarce în Rai. 

Realitatea paralelă în care George Bailey (James Stewart) cutreieră în orașul natal, unde nimeni nu-l știe (pentru că nu se născuse) are meritul să-i arate cât de mult influențează propria noastră viață viața celorlalți. Dacă nu și-ar fi salvat fratele de la înec în 1919, acesta n-ar fi devenit erou în război șamd.

Pe de altă parte, însă, George nu primește decât o perspectivă nouă asupra vieții lui în cușcă, nu o altă viață. Dorise dintotdeauna să plece din oraș și să vadă lumea, liber ca pasărea cerului, dar viața l-a făcut să rămână și să preia afacerea familiei, să se însoare și să facă mulți copii. Niciuna dintre aceste realizări nu era ceva ce-și dorise, deci e de înțeles că tentativa de sinucidere era pregătită de multe frustrări acumulate.

Perspectiva pe care o primește cu ajutorul îngerului nu face decât să-l ajute să se acomodeze vieții deja existente, să vadă lucrurile bune din ea, mai ales că firma e salvată de la faliment de contribuția concitadinilor. 

Nu să-și schimbe viața și să devină ce dorea dintotdeauna.

Greutățile ne provoacă să creștem

Dacă filmul lui Capra ridica inimile americanilor imediat după război, filmul lui Ansari, care se inspiră declarat din el și care a fost turnat în 2024, înainte ca Donald Trump să fie reales președinte, se vede azi cu alte lentile. Înainte de a oferi o soluție (sau, mă rog, o consolare), el arată că există o problemă. Una atât de gravă, încât ne face să invocăm intervenția divină.

Dar, din nou, mesajul e același: venim cu ceva de învățat și nu putem învăța din ceva ușor. Toate greutățile ne spun ceva, ne provoacă să creștem, ne ajută să alegem.

Îngerii umanizați…tot de noi

Aproape toate filmele cu îngeri (când nu au subiect religios, cum e, de pildă, “Tentația Sfântului Anton”, de Georges Méliès, din 1898, primul film cu un înger) au plăcerea de a umaniza îngerii, făcându-i să descopere bucuria de a fi în corp. E, și aici, tot o perspectivă pur pământeană. 

Unul dintre cele mai ilustre exemple e “Der Himmel über Berlin” (de Wim Wenders, 1987), al cărui titlu în engleză, “Wings of Desire”, traduce și mai bine situația îngerului (Bruno Gantz) care se îndrăgostește de o trapezistă (Solveig Dommartin) și devine om pentru ea. 

“Ce frumos să-ți înnegrești degetele de la ziar (…), să poți să te îndoiești în loc să știi sigur”,  discută eroul, Damiel, cu colegul său Cassiel (Otto Sander), doi îngeri în paltoane lungi, care bântuie printr-un oraș căruia circul ambulant îi dă un aer și mai dezolant – și nu tocmai  atemporal, din moment ce Zidul Berlinului sare în ochi atât de des.

Iar prezența îngerului întrupat, interpretat de iubitul actor american Peter Falk (fostul Columbo), care renunțase la nemurire pentru a deveni actor american (!), nu face decât ca pledoaria acestuia pentru frumusețea vieții pe pământ să sune și mai convingător. Dovadă că Damiel îl urmează.

Filmul lui Wenders a avut un remake american în 1998, “Orașul îngerilor” / “City of Angels”, regizat de Brad Silberling, care schimba happy end-ul pe ceva mult mai tragic. Îngerul melancolic jucat de Nicolas Cage devenea om din iubirea pentru doctorița interpretată de Meg Ryan, dar aceasta murea la scurt timp după regăsirea lor. 

În “Doamne, ce noroc!”, îngerul Gabriel (nu același cu Arhanghelul Gabriel) e un înger de rang secund. Când se vede nevoit să se apuce de lucru pe pământ, Gabriel se apucă și de fumat, își dezvelește mușchii, descoperă dansul și mâncarea. Adică descoperă că viața pe pământ nu e deloc plicticoasă și că ideea de comunitate face greutățile personale mai ușor de dus.

Filmul lui Ansari nu face pârtie în genul comic, dar te lasă cu o bună dispoziție care, din nou, e doar împăcarea cu ce ai. 

De ce ar fi important acest lucru? 

Poate pentru a ne face să înțelegem că planul divin există și într-o viață modestă, că nu e nevoie să ne biciuim dacă nu ajungem toți vedete la Hollywood sau moguli sau campioni mondiali la orice. 

Că, în orice direcție o luăm, suntem pe drumul bun și că oriunde suntem e bine. 

E amuzant că tocmai Keanu Reeves e în postura îngerului. Ansari mărturisește că s-a gândit la el pentru că pare de pe altă planetă. În același timp, Reeves e opusul a ceea ce considerăm vedetă: un om modest și civilizat, iar internetul e plin de imagini cu el oferind locul doamnelor în metrou și cu povești despre donațiile și cadourile pe care le face. 

Nu mai există în mentalul colectiv un actor cu o imagine mai frumoasă. Ca și cum în planul divin al lui Keanu Reeves postura de vedetă ar fi doar mijlocul prin care ajunge cu mesajul la oameni. Cu cât e mai celebru, cu atât mai mare puterea de pătrundere. 

Și ce evoluție de la îngerul bucălat din “It’s a Wonderful Life” la îngerul din altă lume al lui Keanu Reeves, trecând prin îngerul blând al lui Bruno Ganz sau îngerul poetic al lui Nicolas Cage. De fapt, îngerii neavând trup, ei iau forma pe care fiecare epocă le-o dă. 

Nu atât de îndepărtați pe cât am crede

Sărbătoriți pe 2 octombrie în religia romano-catolică, și pe 8 noiembrie la ortodocși și greco-catolici (odată cu Arhanghelii Mihail și Gavriil), îngerii sunt percepuți ca mesageri ai lui Dumnezeu, care nu au voie să intervină în destinul omului decât în cazuri excepționale. 

În mod obișnuit, intervin doar când omul le cere. Și nu sunt atât de îndepărtați pe cât am crede. Îi putem percepe în rugăciune, în meditație, dar și în situații excepționale. 

Majoritatea oamenilor percep prezența îngerului păzitor când intră pe finală. Și mama l-a visat, cu trei luni înainte să moară. Era ca și când nu dormea când a apărut un bărbat în cameră. L-a întrebat cine e și cum a intrat. Nu i-a răspuns. Sunt convinsă că știa cine e dar, dacă mi-ar fi spus că e îngerul ei păzitor, trebuia să-mi spună și că aflase că moare. 

Pentru că îngerul apare să te anunțe să te pregătești, se spune.

Un medic american pe nume John Lerma, specializat în medicină paleativă, nu credea în existența îngerilor până când a început să documenteze numeroasele cazuri de pacienți care povesteau, în pragul morții, că începuseră să fie vizitați de îngeri. Prima dată îngerii stăteau în prag și așteptau să fie invitați. Pe urmă veneau singuri, tot mai des.

John Lerma a publicat în 2007 o carte cu mărturii ale pacienților săi, “Into the Light: Real Life Stories about Angelic Visits, Visions of the Afterlife, and Other Pre-Death Experiences”. Toate poveștile au un numitor comun: convingerea pe care o căpătau cei aflați în pragul morții (chiar și ateii) că moartea nu e sfârșitul și că Dumnezeu există. 

Cea mai frumoasă dintre aceste povești (cu ea se și deschide cartea) e cea a lui Matthew, un băiat de 9 ani cu cancer terminal, care devenise sufletul căminului pentru seninătatea și optimismul lui. Spunea că boala lui, pe care o numise Regina, le va ajuta pe mama și sora lui să-și recapete credința. Și că îi va ajuta și pe alți oameni, prin dr. Lerma (când acesta nu știa că va scrie o carte.).

Matthew povestea despre cum înota în vise cu delfini și pinguini, dar și cu Raphy și Gabby (despre care medicul a presupus că erau arhanghelii Rafael și Gabriel.). Fiecare om are, spunea Matthew, un înger alocat, dar ei se înmulțesc dacă te îmbolnăvești grav. În salonul tău pot veni și 30-40 de îngeri, oricât de mulți, doar ca să-ți fie mai ușor să-ți lași familia și să pleci cu ei.

Câțiva ani mai târziu, alt băiat pe finală i-a povestit medicului cum s-a întâlnit în vis cu un băiat pe nume Matthew. De la alți pacienți în pragul morții, dr Lerma a aflat că unii îngeri pot avea și trei metri înălțime.

Deși inacceptabile pentru simțul comun, asemenea povești ne dau încredere că în momente limită nu suntem cu totul singuri. Uneori, ele comunică cu propriile noastre istorii.

Beatitudine

Cu două săptămâni înainte de moartea mamei mele, când era deja între lumi (începuse să întindă mâinile spre locuri din cameră unde nu era nimeni), m-am întors o dată din oraș (o prietenă îmi trimitea de la București singurul antibiotic pentru Clostridiumul luat de mama din Spitalul Județean din Sibiu), când am găsit-o într-o stare pentru care beatitudine e cel mai potrivit cuvânt.

N-o mai văzusem niciodată atât de fericită. Parcă revenise din cel mai frumos loc din câte există. Fața ei strălucea dar, nemaiputând vorbi din cauza unui AVC, nu mi-a putut spune ce a văzut. Doar ochii încercau să descrie ce simțea.

Având grijă de mama în starea de urgență din pandemie, când nici medicul de familie nu venea, am constatat că îngerii există. Eram atât de obosită când mă scurgeam seara prin pat, ca în “Terminator”, încât la un moment dat am început să spun înainte să adorm: “Dă-mi putere!” 

Nu știam cui mă rog și nici nu conta, căci de fiecare dată când spuneam asta (uneori uitam de oboseală), dimineața mă trezeam proaspătă și o luam de la capăt.

La câteva luni după ce s-a dus mama, în curte a apărut o pisică pe care am adoptat-o. Un an mai târziu își prindea piciorul într-o plasă de sârmă și făcea un tromb. Potrivit medicinei, avea foarte puține șanse să scape. 

Mergeam zilnic la clinica unde era internată și mi se rupea sufletul s-o văd paralizată, iar seara adormeam rugându-mă la toți sfinții (începând cu Francisc din Assisi și la toți apropiații care muriseră s-o salveze pe Maimuțica. Era ca o mantră care mă ajuta să adorm plângând: “Vă rog, ajutați-o pe Maimuțica!Ajutați-o pe Maimuțica! Ajutați-o pe Maimuțica!“

Prin a treia zi, tot repetând cuvintele astea, am auzit o voce în cap: “O să fie bine pisica”. Nu eram nebună, doar că nu era vocea mea. Suna detașat, cumva profesional, obiectiv, neutru și, mai ales, nu-i spunea pe nume. 

N-am stat să mă gândesc, dar m-am liniștit. De-a doua zi am început să-i spun Maimuțichii: “O să fie bine pisica”. Și chiar credeam.

Și a fost bine. Și-a revenit din paralizie cu un defect la picior, dar funcțională (ce progres, medicul voia inițial să o eutanasieze!), iar eu am început să spun la toată lumea că îngerul meu păzitor a trebuit să-mi răspundă plictisit doar ca să nu-l mai bat la cap. 

Nu trebuie să facem totul singuri

Dincolo de glumă, era convingerea că e suficient să ceri ajutor. Nu trebuie să facem totul singuri. 

Filmele cu îngeri au meritul că ne aduc aminte de asta. Și mai au meritul că ne ajută să ne împământăm – adică să rămânem în corp și să ne bucurăm de fiecare zi, de fiecare gust, culoare, miros, etc. 

Îngerul lui Keanu Reeves spunea că mâncarea e printre cele mai frumoase descoperiri ale lui pe pământ – înlocuiți voi cu ce vă place cel mai mult!