O luciditate ranita: Hannah Arendt si problema Raului

Hannah Arendt a fost una din figurile de varf ale filosofiei politice si morale din veacul douazeci. Opera ei a influentat si influenteaza generatii de intelectuali care vor sa inteleaga cum au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-miscare si al ideologiilor salvationiste in constructia unor sisteme genocidare precum nazismul si stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marcheaza discutiile actuale legate de minciuna, violenta, revolte, revolutii, teroare, rezistenta, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, rusine, pasiuni politice si natura polisului democratic.

Intr-un remarcabil discurs rostit cu prilejul acordarii premiului Hannah Arendt din partea orasului Bremen, publicat in traducere romaneasca in numarul din martie 2008 al exceptionalei reviste lunare condusa de H.-R. Patapievici care a fost „Idei in dialog”, regretatul istoric Tony Judt analiza actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile si ipostazele Raului in universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante si referinte ce merita discutate pe larg, insista asupra importantei unui concept elaborat de Arendt in faimoasa ei carte „Eichmann la Ierusalim” (trad. rom. de Mariana Neţ, Humanitas, 2007)—banalitatea raului. Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce ginditoarea germano-americana de origine evreiasca a diagnosticat drept absenta reflectiei, blocarea comportamentelor umane intr-un conformism lipsit de imaginatie morala.

Conceptul de banalitate a raului nu il anuleaza pe acela de Rau radical, dezvoltat de marea ganditoare, pe urmele lui Immanuel Kant, in cartea clasica “Originile totalitarismului”, recent aparuta intr-o noua editia la Humanitas in colectia “Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu istoricul Cristian Vasile.

Este menit sa explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului in masa, este direct legat de efectele disparitiei criteriilor traditionale de diferentiere intre bine si rau. Ideologia a jucat in aceasta privinta un rol pe cit de puternic, pe atit de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere pina la disparitie a constiintei morale. Fascismul, ca si comunismul, a reprezentat, cu cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extinctia omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de launtrica si incasabila solidaritate in raport cu semenii nostri.

A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.

Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului, deci a comunismului incarnat in istorie, ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.

Textul de mai sus este un fragment din eseul meu aparut ca introducere la grupajul despre “Originile totalitarismului” in excelenta revista online “LaPunkt”. Sunt publicate acolo selectii esentiale din aceasta carte atat de draga inimii si mintii Monicai Lovinescu.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro