Reacție la crima din Cenei: „Societatea nu câștigă nimic din condamnarea pe viață a unui copil. Își creează viitori adulți periculoși”

A cere pedepse definitive, cum sunt cele pentru adulți, pentru un creier biologic imatur este o contradicție științifică. Închisoarea nu corectează, iar studiile arată că produce recidivă în cele mai multe cazuri. Copiii plasați în sisteme punitive învață violența ca limbaj relațional și pierd orice șansă reală de reeducare. Societatea nu câștigă nimic din condamnarea pe viață a unui copil, ci, dimpotrivă, își creează viitori adulți periculoși, spune, într-un articol de opinie publicat de HotNews, Cătălina Dumitrescu, psihoterapeută și psiholog clinician. 

• Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare cognitiv-comportamentală, cu o experiență clinică de 29 de ani. A lucrat cu copii cu nevoi speciale, din medii defavorizate, și cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni. Ea este  autoarea cărții „Prețul libertății”, publicată la editura Zyx Books.
• Pornind de la cazul copilului de 15 ani din Timiș ucis de alți doi copii, Cătălina Dumitrescu explică de ce violența extremă în rândul minorilor nu apare din senin și de ce soluțiile punitive aplicate copiilor cu un creier încă în formare riscă să producă mai mult rău. De ce sunt importante responsabilitatea, prevenția și limitele reale ale justiției penale atunci când vorbim despre copii? 

În aceste cazuri, semnalele de alarmă există cu mult timp înainte

Violența extremă la copii e rară și implică un sistem complex de factori. Când un copil comite o crimă cu premeditare vorbim despre patologii severe, aflate la intersecția dintre vulnerabilități biologice și genetice, tulburări de comportament apărute precoce, un mediu familial și social profund disfuncțional și lipsa intervenției instituționale atunci când semnele sunt deja vizibile. 

În aceste cazuri, semnalele de alarmă există cu mult timp înainte prin manifestări agresive, lipsă de empatie, impulsivitate, cruzime, comportamente de risc. 

Dincolo de genetică și de factori sociali vizibili, este esențial să vorbim despre impactul mediului asupra dezvoltării neurobiologice a copilului. Expunerea cronică la stres, la sărăcie, insecuritate, absență parentală, violență, lipsă de predictibilitate, produce modificări funcționale și structurale ale sistemului nervos. Copiii crescuți în medii dezorganizate dezvoltă frecvent un sistem nervos hiperactiv ce duce la o stare de  alertă pe termen lung, cu niveluri crescute de cortizol, care afectează dezvoltarea normală a circuitelor implicate în reglarea emoțională, empatie și control comportamental. 

„Copiii plasați în sisteme punitive pierd orice șansă reală de reeducare” 

Această stare de hipervigilență cronică are consecințe directe: inhibă maturizarea cortexului prefrontal, amplifică reactivitatea amigdalei, reduce capacitatea de inhibiție a impulsurilor și scade toleranța la frustrare și la ambiguitate. Pentru un copil cu vulnerabilitate genetică preexistentă și trăsături emoționale atipice, un astfel de mediu modifică sistemul nervos, lăsându-l să funcționeze în mod de supraviețuire și ducând la comportamente extreme, care sunt expresii ale unui sistem nervos crescut fără reglare externă, fără siguranță relațională și fără intervenție terapeutică timpurie. 

De asemenea, nu putem reduce actul criminal la consumul de droguri, nu cannabisul produce criminali cu sânge rece capabili de planificare elaborată, gândire instrumentală și violență extremă exercitată fără inhibiție emoțională. Literatura științifică spune ca substanțele pot dezinhiba, accentua impulsivitatea și reduce controlul comportamental, dar nu creează de la zero un profil psihopatologic sever. Invocarea drogurilor în astfel de cazuri este un narativ comod, folosit pentru a deplasa responsabilitatea de pe starea reală a societății care implică lipsa educației, sărăcia, segregarea, cultura publică a violenței, lipsa specialiștilor pregătiți pentru a ști cum să intervină în situații dificile, accesul la conținut violent, lipsa unor legi care să protejeze copiii și familia (în unele țări occidentale, minorilor sub 16 ani li se interzice deja să dețină cont pe rețelele sociale). 

Vorbim în acest cazuri de copii cu un risc psihopatologic major, compatibil cu tulburări severe de conduită și cu trăsături callous–unemotional (cel mai apropiat precursor pediatric al psihopatiei adulte). Copiii și adolescenții nu au un cortex prefrontal matur, această zonă a creierului responsabilă de controlul impulsurilor, evaluarea consecințelor, empatie și decizii morale continuă să se dezvolte până în jurul vârstei de 25 de ani. Nu înseamnă că minorii nu sunt responsabili, ci că nu pot evalua consecințele pe termen lung, sunt mult mai ușor influențabili de grup, de mediu și de consumul de conținuturi violente, și funcționează preponderent emoțional și reactiv. 

A cere pedepse definitive, cum sunt cele pentru adulți, pentru un creier biologic imatur este o contradicție științifică. Închisoarea nu corectează, iar studiile arată ca produce recidivă în cele mai multe cazuri. Copiii plasați în sisteme punitive își consolidează identitatea antisocială, învață violența ca limbaj relațional și pierd orice șansă reală de reeducare. Societatea nu câștigă nimic din condamnarea pe viață a unui copil, dimpotrivă, își creează viitori adulți periculoși. 

Biologia creează vulnerabilitate, însă mediul influențează dacă aceasta rămâne latentă sau explodează. Sărăcia, segregarea socială și educațională creează experiențe cronice de frustrare, umilire și lipsă de sens. În multe comunități, mesajele rulate constant în familie și în spațiul public validează exclusiv posesia materială, iar valoarea umană e confundată cu cea economică. Pentru un copil cu probleme emoționale și comportamentale, acest tip de cultură produce rușine, furie și resentiment. Obiectele devin simboluri ale valorii personale, iar violența e percepută ca un mijloc distorsionat de restabilire a unei ordini considerate nedrepte. 

„Statul e absent exact acolo unde ar fi trebuit să fie prezent” 

Acolo unde copilul crește într-un context de absență parentală cu părinți plecați la muncă, epuizați, sau pur și simplu indisponibili emoțional, riscul către un comportament deviant este imens. Școala, la rândul ei, dacă nu intervine sistemic, acolo unde comportamentele problematice sunt cunoscute, iar serviciile de sănătate mintală lipsesc, rezultatele devin tragice. Statul prin inexistența unui sistem de susținere și protecție este absent exact acolo unde ar fi trebuit să fie prezent. 

La acest tablou se adaugă un factor contemporan major: accesul complet nesupravegheat al copiilor la rețelele sociale. În lipsa controlului parental și a reglementării sociale, copiii vulnerabili sunt expuși unor ecosisteme digitale care nu sunt neutre. Așa-numitele manosfere (spații online care glorifică dominația, agresivitatea și disprețul față de ceilalți și de femei) le oferă copiilor fragili sens, apartenență și justificare pentru furie. Figuri precum frații Tate activează patologia și o legitimează acolo unde există vulnerabilitate. 

Faptul că, după identificarea copilului ca autor al crimei, acesta s-a întors a doua zi în școală arată un vid instituțional grav. Comunitatea are dreptate să se simtă expusă, în același timp, copilul lăsat în libertate nu este protejat la rândul lui, e lăsat într-un mediu care îl stigmatizează, fără o intervenție structurată. Și comunitatea și copilul sunt abandonați de fix statul care ar fi trebuit să legifereze spre a le oferi protecție. 

„Reducerea vârstei răspunderii penale nu rezolvă problema” 

Scăderea vârstei răspunderii penale și încarcerarea timpurie nu sunt soluții.

Soluția reală, dar absentă în România, ar fi existența unor centre terapeutice securizate pentru minori cu violență severă, distincte de penitenciare și de școli, dezvoltarea de echipe interdisciplinare (sănătate mintală – educație – protecție socială). De asemenea, existența unor programe de intervenție timpurie în școli și comunități și reglementarea accesului minorilor la conținuturi extrem de violente.

Formarea profesorilor și personalului educațional pentru recunoașterea semnelor de risc, lucru real cu sistemul familial și nu doar sancțiuni formale, duc la protejarea comunității, a școlii și a familiilor, inclusiv prin măsuri de separare temporară, acolo unde riscul este major, dar în centre terapeutice, nu în pușcării. 

Reducerea vârstei răspunderii penale nu rezolvă problema violenței juvenile. Dimpotrivă, ignoră datele neurobiologice, amplifică riscul de recidivă și mută atenția de la prevenție și intervenție timpurie. Protejarea societății se realizează prin investiție sistemică în sănătate mintală, educație și responsabilitate instituțională. O societate matură nu se răzbună pe copiii ei, ci investește în prevenție, în specialiști și în reeducare. Altfel, nu facem decât să repetăm același vid legislativ la următoarea tragedie.