O vizita intr-un spital aproape corigent
Spitalul de Psihiatrie din Gataia, judetul Timis, este unul dintre cele sase spitale romanesti care au primit acreditare doar pentru un „nivel mediu de incredere”. Practic, spitalul a fost declarat aproape corigent. Un jurnalist al saptamanalului Viata Medicala a vizitat spitalul si a discutat cu managerul acestuia, economistul Cornelia Sargan.
Dialogul este uluitor: absurd, amuzant si in acelasi timp tragic. „Nu ne-au lasat sa iesim din birou”, justifica managerul spitalului esecul de a satisface cerintele procedurale ale Comisiei Nationale de Acreditare a Spitalelor. Situatia descrie perfect absurditatea birocratiei, dar si absenta unui control real asupra sistemului medical romanesc.
E inca intuneric atunci cand ajung in Gataia. Aici e sat, degeaba titulatura pompoasa de oras. Lumea saluta necunoscuti pe strada, toti se cunosc cu toti si locul isi trage intr-un fel seva din Spitalul de Psihiatrie. Gataia insasi, pentru banateni, e un sinonim al bolii psihice.
Las buletinul si merg la „Primire“, locul unde se opresc toti cand intra in spital. Astept frumos la „Primire“ sa vina lumea. Intreb de raportul de garda. Cica e la 9. Mai e pana la 9. Pacientii vin, momiti de posibilitatea de a primi o cafeluta de la automatul de aici. Incepe cersitul. Se face 9. Trece de 9. Nu vine nici dracu’. Auzisem ca nu se mai tin rapoartele de garda. Speram sa nu fie asa. Se pare ca este.
Vine doctorita care iese din garda. E Constanta Peagu, primul doctor pe care l-am cunoscut, mai demult, la Gataia. Cum vin sa intreb de lucruri care nu sunt bune, toata lumea va sari pe ea, aflandu-se ca ne cunoastem. Desi cunosc aproape jumatate din medici, multe asistente si infirmiere. Ne pupam, schimbam replici benigne. Am grija sa n-o intreb nimic subversiv. E mai bine.
Pe la 10 fara cateva minute apare o doctorita tanara, blonda – n-o cunosc dar cei de la primire i se adreseaza cu apelativul de doctor. Intra, iese in mai putin de doua minute. Nu pare a fi nedumerita ca nu da de colegi. O intreb: „Dar raportul de garda nu se tine?“ „Nu se tine“ – zice scurt si sigur. Clar.
Aflu ca biroul managerului nu e aici, ci in alta cladire. Sunt condusa acolo. Si, de aici, incepe partea aprinsa a zilei.
„N-AM STIUT CA TOTUL SE VA DESFASURA INTR-UN HEI-RUP”
Doamna economist Cornelia Elena Sargan este managerul spitalului. Ma primeste amabila. Abia dupa prima replica, dupa ce spusesem cine sunt si ce vreau si dupa ce i-am asezat reportofonul in fata, se crispeaza. Dar, totusi, discutia curge.
– Considerati ca este rusinos nivelul de acreditare obtinut de spital in urma procedurii de acreditare a CoNAS [Comisia Nationala de Acreditare a Spitalelor, n.r.]?
– Nu, nu consider. Eu sunt multumita ca spitalul e acreditat. Pe mine nu ma influenteaza absolut cu nimic la bani. Serviciile mele medicale sunt platite la fel pentru ca banii pe care-i primim de la Casa de Asigurari de Sanatate sunt in functie de clasificarea spitalelor, nu de acreditare. Acreditarea spitalelor este un nivel sau o oportunitate de a mai incheia contract cu Casa de Asigurari de Sanatate sau nu. Noi, indiferent de nivel, suntem un spital acreditat. Si avem posibilitatea, la urmatoarea vizita, sa ne ridicam nivelul de acreditare.
– Dar nu discutam concurential? In Timis mai exista un foarte mare spital.
– Pai concurential… Spitalele trebuie sa devina competitive pe piata, la un moment dat. Pentru ca nu mai poti sa plutesti asa in sistemul sanitar. Si asta inseamna alceva: inseamna dotare, inseamna acordarea unor facilitati sporite pentru pacienti – sa fie ceva altfel decat s-a acordat pana acum. Dar acreditarea pentru noi a fost oportunitatea de a mai incheia contracte cu Casa de Asigurari. Noi n-am stiut, in momentul in care a venit comisia de la CoNAS, ca totul se va desfasura intr-un asa heirup. Intelegeti? Noi pentru asta n-am fost pregatiti. Dar actele si documentele le-am avut. Problema noastra a fost ca spitalul este un spital de monospecialitate impartit in cinci sectii si cele cinci sectii sunt identice.
– Cate paturi aveti acum?
– 445. Asta inseamna ca cinci oameni, cinci medici sefi de sectie, trebuiau sa arate acelasi document in acelasi moment, deoarece Comisia a mers simultan la ei. Vizita a tinut doua zile concret, desi pe hartie cinci…
– V-ati fi asteptat sa tina mai mult?
– Noua ne-a venit o hartie scrisa: din data de… pana in data de… Si ei ne-au anuntat: venim astazi, dar poimaine plecam. In doua zile a trebuit sa aratam documentele, dar noi n-am stiut ca trebuie sa le avem pe toate indosariate si tinute langa noi, numai sa le scoatem si sa le aratam. Noi am lucrat la asta. Noi am fost echipa, noi ne-am mobilizat, noi ne-am facut procedurile.
– Dar nu se stia ca in momentul in care vine acea Comisie trebuie sa se prezinte acele dosare?
– Nu. N-am stiut ca trebuie sa avem dosarul.
– Dar nu v-au spus inainte? Caci totusi, spitalul a platit acest proces de acreditare.
– Da. Am facut eforturi foarte mari sa facem rost de acei bani, sa nu avem datorii – pentru ca noi am incheiat anul si fara datorii.
– Cum ati reusit sa ii gasiti?
– Cu foarte multe economii. Am avut grija de ei, intelegeti? Sa nu-i aruncam pe altceva – am stiut ca, dom’le, vine acreditarea.
– Dar erau bani luati de altundeva?
– Da. N-am mai facut anumite intretineri. Dar am stiut dinainte ca va veni Comisia – nici nu a venit in luna respectiva, a intarziat.
„NU NE-AU LASAT SA IESIM DIN BIROU!”
– Nu v-au trimis o hartie inainte, sa aveti pregatite anumite lucruri?
– Cum sa nu. Am avut fisa de evaluare a spitalului.
– Dar tocmai spuneati ca n-ati stiut cum trebuie sa fie dosarele. Nu vi s-a spus procedura?
– Ni s-a spus ca „noi suntem o comisie, vorbim cu dumneavoastra, ne aratati documentele“ si asta a fost. Nu am stat la telefon cu ei sa vedem: „Dar, dom’le, cum veti face?“. Pe site-ul lor erau trecute vreo doua comisii si am aflat cu o luna inainte ca vine cutare. Dar nu ne-am permis sa-i sunam si sa-i intrebam ce si cum. Noi am vorbit cu presedintele. El ne-a anuntat ca ne trimite „itemii“ pe care trebuie sa-i pregatim. Am avut pe fiecare sectie dosarul cu proceduri, dar ei n-au avut rabdare sa chemi asistenta de aici ci „te rog sa-mi dai procedurile“. Trebuia sa aiba si medicul procedurile – pai noi n-am facut risipa de hartie pentru ca erau bani foarte multi pe care i-am dat. Adica era in sectia respectiva hartia aia, doar ca nu era in biroul medicului. Era in sala de tratament, de exemplu. Nu s-a avut rabdare, intelegeti? Au facut o chestie cu heirup. Hai ca da-i cu x si zero.
– Credeti ca, daca s-ar fi stat mai mult, ati fi facut un punctaj mai mare?
– Nu. Eu cred ca aceste fise de evaluare nu sunt pentru spitalele din Romania.
– Dar alte spitale au ajuns acreditate la un nivel superior.
– Foarte bine, felicitarile mele. Eu chiar v-am spus, nu am o problema din punctul asta de vedere.
– Daca inteleg bine, ideea e ca aceasta comisie si-a fuserit treaba.
– Nu. Nu s-a fuserit.
– Ati spus ca n-au avut rabdare.
– Da, in anumite discutii. V-am dat exemplul acesta. Noi am facut contestatie oricum. Au considerat ei ca nu sunt concludente documentele pe care noi le-am aratat acolo. Dar n-am mai avut o discutie cu ei – pentru ca asta a fost o chestie… asa… pe care am trimis-o noi acolo. Si ne-au venit pur si simplu cu un tabel in care era trecut conform sau neconform.
– Unde considerati ca ati iesit cel mai rau? Obiectiv: adica da, stim ca acolo mai e de munca. Si subiectiv: acolo nu au avut rabdare.
– Eu ma bucur ca suntem acreditati, nu ma mai intereseaza nivelul – atunci, in momentul respectiv, cand am primit raspunsul, intr-adevar m-am simtit un pic frustrata. Dar am vazut ca nu ma afecteaza la bani. Mai bine sa fii la un nivel mediu ca, dupa aceea, sa te ridici ori sa-ti mentii nivelul. Pentru ca am posibilitatea sa-l ridic. E greu pentru un spital care e acreditat la un nivel maxim, dar care nu are toate dotarile corespunzatoare.
– Cum sa fie acreditat la un nivel maxim daca n-are dotarile corespunzatoare?
– Sunt! Credeti-ma, sunt! Sunt spitale care sunt acreditate la nivel maxim, au avut hartii, pentru ca au fost pe faza si au stiut cum sa raspunda la momentul respectiv. Si au luat punctaj maxim. Pentru ca asta s-a verificat atunci, nu s-a verificat cum se implementeaza sistemul.
– Imi spuneti de bani – banii ii luati la fel. Dar nu incepe sa conteze daca apartinatorul isi trimite un bolnav la Gataia, la Jebel sau la Timisoara, pe Vacarescu? Adica nu s-a ajuns inca la nivelul concurential?
– Pacientul poate sa aleaga. Dar dumneavoastra discutati acum despre doua spitale care inca nu sunt acreditate. Si atunci despre ce concurenta vorbim? Lasati sa treaca si ei prin asta, sa vedem la ce nivel se acrediteaza.
– Dar este sau nu o tinichea de coada?
– Eu nu stiu daca de acreditarea aceasta era nevoie in spitalele din Romania.
– Unde ati iesit cel mai rau?
– Pe partea de statistica. Cum s-a raspuns pe „itemii“ respectivi – cum s-au mobilizat persoanele respective. Aici a fost vina noastra.
– Adica nu ati pus X-urile cum trebuie?
– Fata care a raspuns a fost destul de superficiala si Comisia n-a mai vrut sa vada acte. Dar au avut bunavointa si au reluat ziua urmatoare. Nu toata lumea a avut actele langa.
– Si de ce nu le-ati adus?
– Nu ne-au lasat sa iesim din birou. Erau acolo, dar nu erau toate pentru ca, de exemplu, procedurile pe partea medicala se suprapuneau pe cea de asistente.
– Deci le voiau strict printate pe hartie?
– Da, eu asta va spun!
– Dar oamenii astia nu s-au uitat decat la hartii?
– Asta va spun. Haideti sa terminam cu subiectul – eu nu dau vina pe Comisie.
„FACETI O RECLAMATIE ACUM?”
– Dar dumneavoastra sunteti intre 49 si 75 de puncte – asta nu putea sa fie numai de la miscatul hartiilor.
– Va spun: asta vad ei la prima vizita, asta verifica. Hartiile. Daca exista aceste hartii. Ei ne-au spus: „Este foarte important sa va puneti la punct partea de urgenta, ca multi altii“. E altfel decat la un UPU de la Timisoara. Nu ma asteptam la un control atat de tumultuos, in sensul ca a fost foarte repede si cu foarte multe intrebari.
– Spuneati de urgenta. Astazi, cand am venit, am observat ca nu s-a tinut raport de garda. Mi s-a spus ca se tine la 9.
– Da, la 9 se tine. In fiecare zi.
– Da, dar nu s-a tinut. Am stat frumos, am asteptat, am vazut ca nu vine niciun medic. Mi s-a zis ca la 9, dar n-a venit nimeni. Pana la urma a venit medicul care era de garda. Totusi, medicii se intalnesc intre ei?
– E comisia medicala care se intalneste o data pe luna si discuta. Este registru in care se noteaza. Deci sunt convinsa ca lucrurile decurg foarte bine.
– Dar un spital fara raport de garda zilnic e destul de ciudat.
– Dar e raport de garda, sigur ca se intalnesc medicii. In conditiile in care exista probleme… sau…
– Dar stiti de ce nu s-au intalnit astazi? Sau stiti cati medici sunt in spital acum, intr-o zi de miercuri? Tin minte ca, mai demult, lumea nu venea miercurea.
– Eu stiu ca vin. Zilnic.
– Pai se pare ca nu vin zilnic. Si se pare ca nu se intalnesc zilnic. Ziua de azi e o dovada clara.
– Faceti o reclamatie acum?
– Cum sa fac o reclamatie? Eu scriu, sunt ziarist!
– Dar dumneavoastra imi spuneti mie, manager, ca medicii care sunt in subordinea mea nu-si fac treaba, ca nu si-au facut raportul de garda.
– Asa e. Dar eu sunt ziarist. Nu fac reclamatii, scriu articole.
Doamna manager o suna pe dr. Constanta Peagu. As fi jurat ca asa o sa fie. Trebuie sa dea raportul: ea e cea care mi-a spus ca nu se tine raport de garda sau altcineva? Explic, cu voce tare, ca… stiti… doctorita blonda… Nu par a fi auzita. Doamna manager Sargan suna la dr. Dana Mutiu, directorul medical, si o roaga sa vina la noi. O cunosc pe dr. Dana Mutiu de cativa ani, dar imi vorbeste azi cu „dumneavoastra“, asa ca o fac si eu. Unele intrebari se repeta. Doar unghiul raspunsurilor difera putin.
– Asadar, cum de aveti acest rezultat?
– Standardele nu sunt adaptate pentru spitale de monospecialitate.
– Cat de mult poate schimba asta rezultatul?
– Destul de mult. Listele, din ceva obiectiv, se pot transforma in ceva subiectiv. Depinde mult de aprecierea celui care vine. Dar asta nu este numai parerea mea. Nu te poti compara. Suntem spital care functionam pavilionar. Nu ne putem compara cu un spital monobloc. sEit se adreseaza de departe spitalelor judetene sau municipale. Eu am fost contactata, ulterior vizitei, de multi colegi din tara din spitale monobloc. Erau disperati: nu au internet, au internet cu stickul, nu au retea de calculatoare.
– Care dintre criterii au dus la depunctarea spitalului Gataia?
– 95% din „itemii“ ce au fost neconformi au fost pe partea tehnica – de pilda, serverul sa fie intr-o incapere specializata. Cum sa putem asigura asa ceva si cu ce resurse?
– Si povestea cu fisele care nu au putut fi aduse dintr-un birou?
– Aici poate a fost putin o lipsa de comunicare. Din punctul meu de vedere ma intereseaza activitatea medicala. In conditiile in care partea medicala a fost ok, partea de resurse umane, de management a fost ok – eu cred ca ne-am facut treaba. Verificati standardele si, orice om, ca are pregatire medicala sau nu, isi va dea seama ca multi „itemi“ din listele respective tin de partea tehnica.
– Si printarea acelor hartii ar fi reusit sa va aduca mai multe puncte?
– Da! Am trimis o contestatie, dar este evident ca nici acum, nici peste un an, nici peste cinci nu vom avea cum sa bagam serverul intr-o chestie asa cum spune legea. Va mai spun un lucru – niciunde in legislatia cu acreditarea nu spune cum iti influenteaza finantarea. Noi, ca spital de monospecialitate, suntem oricum pe ultima treapta, deci oricum bani mai putini de atat nu putem primi. Am fost depunctati si pentru ca n-am avut investitii. Pai eu sunt de vina ca nu ne-a dat Ministerul fonduri? Dar asta nu inseamna ca sunt ei de vina sau ca suntem noi de vina.
– De ce n-au fost medicii astazi la raportul de garda?
– Asta va rog sa nu inregistrati.
– Bine, dar oricum voi folosi raspunsul.
Si aflu ca medicii, de fapt, ar fi. Dar de ce sa se vada ei in fiecare zi, ca nu e nevoie. Mai demult se vedeau… Mai demult comunicau… Mai demult se venea pe la 10 in spital si se pleca pe la 13, iar miercurea nu se prea venea deloc. Dar medicii se intalneau si discutau pe cazuri. Acum, lucrurile s-au schimbat. Doctorul Dana Mutiu spune ca in bine. Eu cred ca in rau. Asta e – eu nu fac reclamatii, doar scriu.
INTERVIURILE HotNews.ro