O vulnerabilitate flagrantă: Autostrada A1 Sibiu – Pitești

De peste 20 de ani, se vorbește despre Autostrada Sibiu – Pitești. Ar fi trebuit să fie gata demult. Dar lipsa viziunii, jongleriile politice, prioritățile dictate de interesele locale ale guvernanților de ocazie și subfinanțarea cronică au amânat la nesfârșit acest proiect esențial, scrie în Contributors.ro Horațiu Cosma, specialist în infrastructura de transport , fost secretar de stat la Ministerul Transporturilor în mandatul lui Cătălin Drulă. 

Într-unul dintre cele mai tensionate momente geopolitice și economice de după 1989, Guvernul României își permite un lux de neimaginat: să-și blocheze propria coloană vertebrală de dezvoltare – Autostrada A1 Sibiu-Pitești. Această arteră vitală, care traversează Carpații și leagă Portul Constanța, Bucureștiul și arcul extracarpatic de Transilvania și Europa de Vest, zace captivă într-o mlaștină politico-administrativă, sub privirile nepăsătoare ale actualului guvern. 

O absență care doare, și doare rău 

La trei ani de la semnarea contractelor pentru tronsoanele montane, lucrările abia au demarat pe 11 kilometri din cei aproape 70 ai tronsoanelor 2 și 3. Restul? Îngropate în hățișuri birocratice, fără soluții la orizont. Termenul de finalizare din 2028 a devenit o glumă proastă, iar șansele să circulăm pe această autostradă înainte de 2030 se risipesc cu fiecare zi de întârziere. 

De peste 20 de ani se vorbește despre Autostrada Sibiu – Pitești. Ar fi trebuit să fie gata demult. Dar lipsa viziunii, jongleriile politice, prioritățile dictate de interesele locale ale guvernanților de ocazie și subfinanțarea cronică au amânat la nesfârșit acest proiect esențial. Astăzi, absența lui doare – și doare rău. 

Militar, e o vulnerabilitate flagrantă. Când Europa își întărește apărarea în fața amenințării rusești, trupele și echipamentele militare se târăsc pe Valea Oltului, pe același traseu interbelic sufocat de trafic și pe poduri care abia mai rezistă. Calea ferată? O glumă și mai proastă în privința mobilității militare. 

Economic, e o frână usturătoare. Fără această autostradă, investitori majori ocolesc România, iar companii precum Dacia-Renault sau Ford – piloni ai PIB-ului – pierd timp și bani din cauza unui traseu lent și imprevizibil peste munți. Mii de firme suportă zilnic costuri uriașe din lipsa unei rute rapide și fiabile care să lege estul de vestul Europei. 

Strategic, e o ocazie ratată. Reconstrucția Ucrainei post-război va genera oportunități colosale, dar fără o autostradă care să transporte rapid materiale și echipamente spre zonele devastate, România riscă să fie lăsată pe dinafară, în timp ce alte țări vor lua partea leului. 

O eventuală reziliere a contractului cu constructorul ar fi un dezastru

O guvernare responsabilă ar face din deblocarea acestui proiect o prioritate absolută. În schimb, ultimii trei ani ne-au arătat doar indolență și neputință. Tronsoanele montane, contractate în 2022, ar fi trebuit să fie în plin șantier astăzi, cu poduri, viaducte și tuneluri ridicându-se peste Carpați. Realitatea? A pornit șantierul cu întârziere pe doar 11km din cei aproape 70. Restul sectoarelor sunt blocate de birocrație și incompetență. 

De ce? Pentru că statul nu a fost capabil să elibereze la timp suprafețele forestiere necesare proiectării de detaliu. Vă amintiți vara trecută, când Valea Oltului a fost paralizată o lună pentru defrișări? Nici până astăzi proiectarea nu este definitivată. 

În plus, studiul de fezabilitate din 2008, o improvizație superficială, pus în fața realității din teren a explodat ca o bombă cu întârziere, generând modificări tehnice costisitoare și noi întârzieri. Acordul de mediu, esențial pentru autorizațiile de construire, nici măcar nu a fost actualizat, o procedură anevoioasă, mai ales că proiectul traversează arii naturale protejate. Și să nu uităm că deja au trecut 3 ani de la startul acestor contracte! 

Și dacă ați crezut că haosul se termină aici, v-ați înșelat. Constructorul turc al tronsonului 2 aflat la prima lucrare din România pare complet depășit de amploarea proiectului, incapabil să descâlcească păienjenișul birocratico-contractual. În schimb, antreprenorul italian de pe sectorul vecin, ce are mult mai multă experiență, profită de fiecare greșeală a statului pentru a cere despăgubiri și a prelungi termenele. Costurile suplimentare riscă să depășească bugetul, iar o eventuală reziliere ar fi un dezastru – licitații reluate, fonduri europene pierdute și ani irosiți. 

Tabloul e sumbru, iar tăcerea guvernanților, revoltătoare. Anul 2025 ar putea fi ultima șansă să salvăm Autostrada Sibiu – Pitești. Dar asta cere o guvernare curajoasă, care să recunoască miza uriașă și să acționeze ferm. Altfel, vom rămâne o țară condamnată să privească de pe margine cum lumea merge mai departe – fără noi.