O zi în timpul ocupației Rusiei la București – să ne imaginăm cum ar arăta

Un preot-regizor se duce la Moscova, se pozează cu Zaharova și pretinde că s-a întâlnit cu Putin. Cel puțin un partid românesc elogiază fără perdea agresiunea Federației Ruse. Radiouri și agenții de presă ventilează teorii putiniste. Dar cum ar fi dacă rușii chiar ar veni la București, cum ar fi dacă ar ocupa România? Pentru că au mai fost.

Prezenţa lui Ciprian Mega, în calitate de regizor al filmului “21 de rubini”, la Moscova pentru a participa la un festival de film şi contactele la nivel înalt politic pe care le-a avut cu această ocazie au deschis o amplă discuţie: a fost sau nu oportun? În condiţiile în care Federaţia Rusă este izolată datorită agresiunii din Ucraina, orice gest, oricât de lipsit de semnificaţie, justifică războiul. Discuţia pe marginea acestui caz este cât se poate se serioasă. România, ca şi orice altă ţară europeană, ar putea fi în locul Ucrainei, orice compromis din prezent având consecinţe într-un astfel de scenariu. Pentru a vedea cum ar arăta România sub o ocupaţie rusă şi de ce trebuie să existe o delimitare fermă faţă de gesturi precum cel al lui Ciprian Mega, am imaginat următoarea situaţie (după un scenariu de Patrick Besson).

***

Ocupaţia Bucureştiului de către ruşi. În definitiv, nu este o tragedie. S-a mai întâmplat. Bunicii povesteau scene de groază dar nu este ceea ce văd zilnic. Este adevărat, a existat rezistenţă, undeva pe la graniţă dar totul s-a terminat repede. Nici oraşul nostru nu a fost bombardat, precum s-a întămplat în alte oraşe din Europa. Am scăpat cu bine.

Pentru mine, este o ocazie bună de a colabora şi de a-mi realiza unele visuri profesionale.

Dimineaţa, la micul dejun, mănânc sănătos: îmi permit să consum halibut, asezonat cu castraveţi muraţi dintr-un borcan provenit din oblast Basarabia – vecinii noştri în cadrul Federaţiei Ruse. Am renunţat la obiceiul occidental de a bea cafea, oricum nu se mai găseşte. Un ceai negru rusesc este foarte bun sau, uneori, un pahar de Stolicinaya, pentru a prinde curaj.

Am deprins rutina de a privi dimineaţa ştirile. Desigur, cele transmise din capitala noastră, Moscova. Astăzi de exemplu am avut parte de ştiri bune: frontul din Insulele Feroe s-a stabilizat, forţele NATO s-au regrupat dincolo de Cercul Polar dar oricum nu mai contează – putem călători liber de la Vladivostok la Lisabona şi înapoi – nu a fost acesta visul oricărui european? A fost găsit şi arestat ultimul luptător din Munţii Făgăraş, s-a predat de bunăvoie, demult nu mai avea muniţie, de fapt nici nu ştiam că mai există. Astăzi avem şi o ceremonie la Academie: Adrian Severin este primit ca membru plin, în sfârşit, a fost o aşteptare lungă. Tot de la ştiri aflu de arestarea unui agitator rusofob, Armand Goşu şi despre decesul în Siberia al fostului preşedinte Klaus Iohannis (un alt fost preşedinte, Traian Băsescu, a fost dat dispărut de câteva decenii în colonia penitenciară “Ursul Polar”, iar fostul preşedinte Ion Iliescu are un mausoleu în Bucureşti, pe deplin meritat). O altă ştire importantă a zilei este nominalizarea lui George Simion ca secretar de stat la ministerul rus al Propagandei. O onoare deosebită pentru noi, l-am felicitat şi i-am urat succes. Cine ştie, poate vom avea curând şi un ministru în cabinetul de la Moscova…

Am urmărit prea mult timp ştirile! La ora 10 00 încep cursurile de rusă la Universitatea din Bucureşti. Oricum, alte limbi străine nu se mai studiază dar rusa este obligatorie pentru obţinerea cetăţeniei. La capătul procesului de dobândire a cetăţeniei, trebuie să dai un interviu în limba rusă. Mă pregătesc asiduu, nu vreau să rămân apatrid. Mai am probleme, nu deprind uşor alfabetul chirilic dar în general mă descurc. Filmele şi publicaţiile în limba rusă difuzate pe scară largă mă ajută enorm. De la universitate, după ce termin cursurile de limba rusă, îmi chem şoferul cu limuzina (o capodoperă, produsă integral în Federaţia Rusă, integral electrică, suntem în competiţie doar cu China în acest domeniu) ca să ajung foarte rapid la Editura de Stat, aflată sub egida Asociaţiei de Prietenie (am renunţat la “Româno – Rusă”, un anacronism, acum toţi avem nevoie de cetăţenia rusă). Cum am devenit directorul acestei edituri (singura dealtfel), este o poveste lungă, foarte frumoasă. La Kiev, pe teritoriul oblast Ucraina, parte a Federaţiei Ruse, a avut loc un congres al spiritualităţii ruse, în noul context, post-război. Am participat şi am avut chiar o discuţie cu Vladimir Putin. Acesta a spus că pe teritoriul oblast România trebuie să cunoaştem mai bine cultura rusă şi binefacerile ei. Mi-a dezvăluit că FSB a mai găsit prin bibliotecile private din Bucureşti ale celor arestaţi pentru a-şi ispăşi pedeapsa în Siberia scrieri ale unor scriitori ruşi interzişi, precum Uliţkaia sau – incredibil – ale unor autori ucraineni care demult au dispărut chiar din oblast Ucraina, precum Kurkov. “Aşa ceva nu vom tolera”, a spus ridicând puţin vocea marele nostru conducător. Tot el a avut ideea creării Editurii de Stat şi a cerut ministrului Culturii să subvenţioneze apariţia a cel puţin 100 de titluri pe an. Autori ruşi în traduceri noi, desigur pornind de la Tolstoi şi Dostoievski, ajungând până la cei care au fost martorii Marii Operaţiuni Speciale Împotriva NATO şi au scris despre lupta împotriva fascismului occidental.

Grea misiune, trebuie să mă apuc de lucru şi să stabilesc lista traducerilor. Desigur, autorii autohtoni care vor dori să scrie despre Marea Operaţiune sunt bineveniţi dar întâietate o au autorii ruşi.

După câteva ore de muncă asiduă la Editura de Stat, ajung să iau în grabă prânzul, în cea mai apropiată locaţie, nu am de ales. Ajung aşadar la Academia de Muzică “Şostakovici” unde mai au doar icre de păstrăv cu hrişcă. Icrele sunt produse la noi, după tehnologia nouă rusă, unică în lume, iar hrişca vine din oblast Ucraina. Pornind de la Mariupol, pe întreaga întindere a Mării Negre, se cultivă acum hrişcă, pentru a potoli foamea naţiunilor din Europa ocupată. Am mai prins şi un pahar de cvas, tinerii muzicieni nu consumă vodcă. Am plătit în ruble, cu noul meu card de la Sberbank care şi-a deschis o filială în imediata apropiere a locuinţei mele. Rubla ne permite să circulăm şi să plătim oriunde în Europa ocupată (cu excepţia teritoriilor unde încă se mai duc lupte dar cine şi-ar planifica o vacanţă la Polul Nord?). Avem însă nevoie de paşaportul Federaţiei Ruse. Nu trebuie sâ-l arăţi la ieşirea din oblast, Sistemul Schengen se cheamă acum tot Sistemul Schengen (în amintirea ultimei mari bătălii, purtată simbolic în oblast Luxemburg), numai că FSB mai face controale inopinate şi rişti să ajungi în Siberia.

La prânz mănânc întotdeauna lejer. Motivul este că la ora 16 00 suntem obligaţi să ieşim în stradă pentru a face o jumătate de oră de exerciţii fizice. Preşedintele Putin a vizitat Bucureştiul şi a remarcat sedentarismul locuitorilor, în contrast cu ritmul său de viaţă care i-a permis să ne conducă la o vârstă atât de înaintată. A decis ca prima măsură a Ocupaţiei să fie instituirea educaţiei fizice zilnice obligatorii. Măsura este valabilă şi în alte oblast-uri de pe teritoriul Europei. Găsesc că este o măsură foarte bună, în plus pot şi socializa: astăzi îmi petrec jumătatea de oră de sport în faţa Academiei de Muzică “Şostakovici”, alături de studenţi.

În formă fizică maximă, după două mese echilibrate, pot să mă întorc la Universitate unde ţin un curs despre civilizaţia rusă. Este un curs nou, chiar dacă nu ştiu încă la perfecţie limba rusă, pot vorbi despre conceptul de “spaţiu rus”, despre arta şi spiritualitatea rusă, despre geniul politic al marelui nostru conducător. De la Ministerul Educaţiei mi-au transmis că la astfel de cursuri prezenţa este obligatorie, aşa că la sfârşit întocmesc lista celor prezenţi şi o înmânez secretarului de partid al “Rusia Unită” din universitate. Am observat că o studentă din ultimul rând nu a aplaudat la finalul prelegerii mele dar astâzi sunt blând şi tolerant, poate că a fost o întâmplare, poate era obosită sau se gândea la altceva, nu voi raporta acest incident.

Imediat ce se încheie cursul, realizez că se apropie ora concertului Rahmaninov la Ateneu, interpretat de orchestra din oblast Azerbaidjan, iar eu, ca oficial al Ocupaţiei, trebuie să fiu prezent. În timp ce mâ îndrept spre Ateneu, în limuzina rusă, primesc un telefon de la însuşi Ciprian Mega, proaspătul director al Centrului de Cinematografie Rus…Citeste restul articolului pe Contributors.ro