Obstacole interne pentru un armistițiu ruso-ucrainean

Există o dezbatere publică intensă cu privire la momentul și modul în care trebuie oprită agresiunea rusă împotriva Ucrainei. O serie de contribuitori din afara Ucrainei, inclusiv unii din Occident, afirmă posibilitatea în curând a unui sfârșit negociat al luptelor, prin încetarea focului sau printr-un acord de pace. Astfel de propuneri presupun în mod tacit sau propun în mod explicit concesii teritoriale din partea Ucrainei, și anume o amânare sau o anulare doar parțială a anexărilor de către Rusia a teritoriilor ucrainene.

Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, astfel de planuri sunt nepractice. Acestea fie ignoră, fie minimalizează obstacolele politice interne semnificative în calea realizării unui armistițiu ruso-ucrainean bazat pe un compromis teritorial, adică un acord „pământ pentru pace”. În plus, Peninsula Crimeea este adesea considerată în mod eronat ca fiind pierdută definitiv de Ucraina și aparținând acum Rusiei. Astfel de evaluări fie subestimează, fie păstrează tăcerea în mod deliberat cu privire la interconexiunea dintre anexările Rusiei din 2014 și 2022. Purtătorii de cuvânt și comentatorii interesați de Ucraina ar trebui să contracareze reprezentările simpliste și soluțiile la problema teritorială complicată a confruntării dintre Kiev și Moscova. Obstacolele politice considerabile din calea unui acord ruso-ucrainean durabil ar trebui să devină mai bine cunoscute în rândul elitelor și al publicului larg din afara Europei de Est. Legătura strânsă dintre aventura Rusiei în Crimeea de acum nouă ani și a doua anexare din 2022 trebuie să devină mai bine înțeleasă de politicieni, jurnaliști, diplomați și observatori generali.

Introducere

Observația cancelarului german Otto von Bismark potrivit căreia „politica este arta posibilului” ar putea exprima crezul multor autointitulați pragmatici care comentează războiul de anihilare al Rusiei împotriva Ucrainei. Unii dintre acești comentatori politici și formatori de opinii cer astăzi negocieri imediate și un armistițiu între Kiev și Moscova. Aceștia sugerează fie implicit, fie explicit, concesii teritoriale ucrainene către Rusia pentru a obține pacea în Europa de Est.

Astfel de propuneri nu sunt neapărat expresii ale nihilismului etic și/sau juridic. Chiar și mulți dintre acești susținători așa-zis pragmatici ai unui sfârșit negociat rapid al războiului ruso-ucrainean recunosc, în principiu, dreptul Ucrainei la autoapărare. Unii chiar se pronunță asupra oportunității unei restaurări complete a frontierelor ucrainene. Ei presupun însă că Kievul și/sau Occidentul nu ae avea suficientă judecată politică și prudență strategică atunci când continuă abordarea lor de confruntare cu Moscova. Sprijinul declarat al Occidentului pentru Ucraina este, potrivit unui astfel de punct de vedere, motivat de idealuri nepractice. Speranțele motivate de emoții sunt de înțeles, dar, conform acestui argument, ele împiedică un comportament orientat spre obiective. Pragmatismul politic, mai degrabă decât idealismul înalt – conform logicii acestor discursuri – va servi mai bine cauza păcii și, în cele din urmă, chiar interesele ucrainene.

Lecțiile din 2022

După felum cum au arătat lucrurile anul trecut, evaluarea a ceea ce este realist și nerealist în războiul ruso-ucrainean poate fi schimbătoare. Până în februarie 2022, unora li s-a părut rațional și profesionist să presupună că Ucraina se va prăbuși rapid sub un asalt militar rusesc la scară largă. Unii autori de dinainte de februarie 2022 au sugerat chiar oprirea livrarilor de arme occidentale către ucraineni[1].[1] Astfel de armament, după cum spuneau argumentele așa-zișilor pragmatici, nu ar face decât să prelungească agonia inevitabilă a Ucrainei în cazul unei escaladări.

Această abordare nu doar că a subestimat veridicitatea ucrainofobiei Kremlinului. Chiar și la momentul publicării lor, astfel de propuneri erau nefolositoare din punct de vedere politic. Ele alimentau ambițiile expansioniste rusești prin comunicarea publică a faptului că Ucraina era slabă, sugerând că Kievul nu ar beneficia de un sprijin occidental semnificativ și demobilizând simpatia generală a Occidentului pentru Ucraina democratică. Subestimând sentimentul patriotic și profesionalismul militar al Ucrainei, acestea au lăsat să se înțeleagă că Rusia ar putea captura cu ușurință Ucraina. Ajutorul militar pentru Ucraina a fost prezentat ca fiind impulsiv și non-strategic. Cu toate că aceste voci nu au avut câștig de cauză, ele au fost prezente, au fost o componentă a discursului public și au influențat politicile.

O mare parte din pragmatismul lor aparent era, așa cum a devenit clar mai târziu, nu numai dezinformat, ci dezvăluia o formă schematică de gândire. Deducția simplistă, mai degrabă decât cercetarea empirică, a fost aplicată pentru a genera interpretări geopolitice de mare anvergură și sfaturi de politică externă. Informate de locuri comune mai degrabă decât de cunoștințe regionale, aceste argumente au fost rezultatul unei miopii strategice.

După cum sugera deja experiența din faza anterioară a războiului în 2014-21, conflictul dintre Rusia și Ucraina este unul existențial – și nu doar pentru ucraineni. Este, de asemenea, important pentru politica, identitatea și destinul națiunii ruse. Mulți politicieni, intelectuali și cetățeni obișnuiți din Rusia înțeleg că războiul nu se referă doar la controlul teritorial și politic al Moscovei sau al Kievului asupra teritoriului ucrainean. În schimb, ei percep confruntarea ca fiind una asupra soartei propriului lor popor și stat. Din 2014, terorizarea de către Rusia a populației civile din Crimeea anexată și din părțile ocupate ale Donbasului a fost însoțită de o retorică tot mai stridentă a Kremlinului.

Acestea și alte caracteristici ale abordării Moscovei față de Ucraina sugerau deja înainte de februarie 2022 că o nouă expansiune a puterii Rusiei ar însemna nu doar sfârșitul libertății pentru regiunile capturate. Ar însemna, de asemenea, o încălcare masivă a drepturilor omului pentru locuitorii civili din teritoriile nou ocupate. Comportamentul Rusiei în Crimeea și Donbas nu este decât o repetare a comportamentului Moscovei în Ucraina în timpul perioadei țariste și sovietice, precum și în alte părți ale lumii – fie în trecut, fie mai recent.

Impracticabilitatea presupusului pragmatism

Omisiunile conținute în unele evaluări aparent realiste de la sfârșitul anului 2021 și începutul anului 2022 cu privire la intențiile finale ale Rusiei și la capacitatea Ucrainei de a rezista asaltului Moscovei ar putea fi un simptom al unei probleme mai mari în dezbaterile privind relațiile internaționale. Poate că omisiunile nu se datorează doar lipsei unui realism generic în estimările puterii relative în Europa de Est. Ele ar putea fi legată de trăsături specifice în anumite aspecte ale Școlii realiste în Relațiile Internaționale (RI).

Realismul, ca teorie a RI, nu ține cont prea mult de afacerile interne ale statelor ale căror conflicte le analizează. Unii realiști nu sunt interesați de politica internă și de culturile țărilor al căror comportament și performanțe de politică externă încearcă să le prezică. Acest tip de realism utilizează doar date naționale minime pentru a evalua capacitățile umane, militare, industriale și tehnologice ale actorilor implicați. Pentru astfel de realiști, disciplina Relații Internaționale este doar atât. Ea ar trebui să nu fie preocupată de ceea ce se întâmplă în interiorul națiunilor care relaționează între ele. Este posibil ca astfel de moduri de gândire să fi contribuit la recentele judecăți greșite privind capacitatea Ucrainei de a se apăra.

O ignoranță similară față de afacerile interne ucrainene și rusești conduce astăzi din nou la miopie în evaluările privind șansele unei încetări a focului sau ale unei înțelegeri ruso-ucrainene. Există încă o dată o pledoarie aparent realistă pentru a opta pentru ceea ce e posibil mai degrabă decât pentru ceea ce este de dorit. Ca și în sugestiile anterioare, urmărirea unei astfel de strategii este prezentată ca o modalitate de a domoli conflictul dintre Kiev și Moscova. Apelul pretinde că oferă o soluție mai puțin ideală, dar pragmatică și realizabilă.

Astfel de apeluri la negocieri imediate și la o încetare rapidă a focului nu țin cont de situațiile complicate cu care se confruntă atât Zelenski, cât și Putin acasă. Mai degrabă decât să fie realiste, ele trezesc speranța unei păci de neatins în realitate. Perspectivele unui rezultat pozitiv al negocierilor sunt slabe atâta timp cât actualul regim politic din Rusia rămâne intact, iar situația de pe teren nu se schimbă în mod fundamental. Constituțiile Ucrainei și a Rusiei definesc una și aceeași regiune ca parte a teritoriului lor și interzic oricărei părți să facă orice concesii teritoriale. După cum s-a subliniat în altă parte, anexările oficiale rusești din 2014 și 2022 au creat obstacole juridice formidabile în calea unei soluții politice[2].

Unii observatori susțin că legile, inclusiv constituțiile, pot fi schimbate, diluate sau ignorate cu ușurință. Acest lucru este valabil mai ales pentru statele autoritare precum Rusia, în care puterea este foarte concentrată și care nu respectă în niciun fel statul de drept. Dar nu e vorba doar puternice obstacolele juridice formale în calea unui acord ruso-ucrainean. În ambele țări există forțe politice din ce în ce mai mari și parțial înarmate care fac ca un astfel de scenariu să fie din ce în ce mai puțin probabil. Aceste grupuri, din motive ideologice și de altă natură, sunt strict împotriva oricăror concesii teritoriale către inamic.

Politica internă a războiului și a păcii

Taberele ireconciliabile din Ucraina și Rusia sunt de o statură foarte diferită din punct de vedere etic, juridic și politic. Oricare ar fi calitățile lor morale și intelectuale, totuși, ele sunt semnificative din punct de vedere politic în ambele țări. În Ucraina, tabăra militantă cuprinde o mare majoritate a populației, toate partidele politice relevante și o mare parte a societății civile. Majoritatea ucrainenilor cer restaurarea deplină a justiției, integrității și suveranității Ucrainei și nu ar fi de acord cu nicio concesie teritorială către Rusia. Această atitudine s-a întărit, până acum, cu fiecare lună suplimentară de război.

În Rusia, imaginea este mai amestecată și mai fluidă, dar o mare parte a elitei și a populației rusești sunt convinse de justețea și de caracterul nenegociabil al dreptului Moscovei asupra teritoriilor ucrainene anexate. În 2022, un sondaj de opinie a constatat că 75% dintre ruși susțineau noile anexări[3], deși unele revendicări teritoriale rusești includeau zone declarate parte a Federației Ruse în septembrie 2022, dar care nu fuseseră până atunci ocupate de trupele rusești sau să fi fost capturate și pierdute din nou.

Perspectiva generală a Rusiei poate fi diferită de cea ucraineană în ceea ce privește valoarea relativă a diferitelor teritorii anexate. Opinia rusă cu privire la noile teritorii dobândite de țară ar putea face o diferență între oblasturile continentale recent anexate din Ucraina, pe de o parte, și Republica Autonomă Ucraineană Crimeea capturată în 2014, pe de altă parte. În urmă cu nouă ani a existat și există și astăzi un „consens asupra Crimeii” de mare amploare în societatea rusă. Opinia publică rusă majoritară consideră anexarea de către Moscova a frumoasei peninsule de la Marea Neagră ca fiind fundamental legitimă, prudentă din punct de vedere strategic și benefică din punct de vedere național.

În schimb, intensitatea conexiunii istorice și culturale rusești imaginate cu oblasturile ucrainene aride recent anexate din Donetsk, Luhansk, Kherson și Zaporizhzhia este mai scăzută. Mulți ruși ar considera probabil că o întoarcere în Ucraina a achizițiilor recente ar fi mai puțin regretabilă pentru țara lor decât pierderea Crimeei. O astfel de diferențiere a atitudinii rușilor față de peninsula ocupată în 2014 și față de teritoriile continentale ale Ucrainei dobândite abia în 2022 se află în spatele multor propuneri actuale presupus pragmatice de încetare a focului și de acorduri de pace.

Presupunerea unei legitimități și a unei importanțe mai mari a teritoriilor anexate de Rusia în 2014 în comparație cu recenta acaparare a teritoriului este un loc comun în rândul multor observatori. De asemenea, îi determină pe unii să creadă că anexările rusești de acum nouă ani și cele de anul trecut pot fi compartimentate din punct de vedere politic. Din acest punct de vedere, cele două anexări ar trebui tratate diferit în gândirea strategică și în eforturile diplomatice ale Kievului și ale Occidentului.

Cu toate acestea, textul actual al Constituției ruse nu face nicio distincție între teritoriile anexate în 2014 și cele anexate în 2022. Nu este clar dacă o inversare a celor mai recente achiziții teritoriale rusești ar fi semnificativ mai ușoară pentru Moscova decât o abrogare a ocupației Crimeii de acum nouă ani. Numărul victimelor rusești în războiul pentru sud-estul Ucrainei continentale crește de la o zi la alta de mai bine de un an.

Spre deosebire de intervenția de sacrificiu a Moscovei din februarie 2022, încorporarea Crimeei în februarie și martie 2014 a fost complet lipsită de vărsare de sânge pentru Rusia (deși nu și pentru Ucraina). Costurile umane pentru Rusia în urma capturării recente a celor patru oblasturi nou anexate au fost ridicate și sunt încă în creștere. Miza politică a unei ipotetice returnări a teritoriilor nou ocupate este în creștere. Unii dintre cei care și-au pierdut camarazii, prietenii sau rudele în războiul din sud-estul Ucrainei au acces la arme.

Crimeea și partea continentală a Ucrainei

Există și alte motive pentru care anexările Rusiei din 2014, Crimeea, și din 2022 pe partea continentală a Ucrainei nu pot fi ușor despărțite în cadrul unor negocieri ipotetice. Sustenabilitatea economică, socială și politică a peninsulei de la Marea Neagră este strâns legată de controlul exercitat de Rusia asupra teritoriilor anexate în septembrie anul trecut. Interconectarea geografică și economică dintre Crimeea și sud-estul uscat al Ucrainei a fost o cauză majoră a invaziei la scară largă a Moscovei în 2022. Motivații similare au stat la baza includerii Crimeii de către guvernul țarist în Gubernia Taurida în 1802. Această unitate administrativă a imperiului Romanov târziu acoperea, pe lângă peninsula Mării Negre, o mare parte din sud-estul actual al Ucrainei continentale. În schimb, niciunul dintre teritoriile Federației Ruse de astăzi nu a făcut parte din Gubernia Taurida.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro