Octombrie roșu: Ulianov devine Lenin
“Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24-25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată “The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism” (New York: Basic Books, 1984). Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din “Principalele curente ale marxismului” (le reiau aici, în traducere proprie, din ediția apărută la Norton, NY, în 2005): “Karl Marx a fost un filosof german. Aceasta nu pare o afirmație în mod anume lămuritoare, și totuși nu este într-atât de tare un loc comun, cum ar putea părea la prima vedere. Jules Michelet, ne aducem aminte, obișnuia să-și înceapă prelegerile de istorie britanică prin următoarele cuvinte: ‘Domnilor, Anglia este o insulă’. Sunt lucruri complet diferite dacă știm pur și simplu că Marea Britanie este o insulă, sau dacă îi interpretăm istoria în lumina acestui fapt, care capătă astfel o semnificație în sine.” Cu alte cuvinte, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate la fel de importantă cu a faptului că Marx a fost un filosof german.
*
Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat, în 1887, pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării “Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov. Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept “socialiști”. Pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a acțiunilor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la scarificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX. În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite la o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin “Ce-i de făcut?”. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși. De la Piotr Tkachev au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru preluarea puterii în numele “poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al “Capitalului”. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, se dedică frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că “opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel rus, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.
Nu voi insista, aici și acum, asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții — sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă, acum când se împlinesc 98 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.
Întrebarea care se poate pune, într-o formă sau alta, ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, dogmei și revoluției? Ne aflăm de fapt în plină spirală, poate veche de când lumea, a cuplului pasiune-rațiune…
În 1918, Lenin însuși mărturisea că “nu știm ce va fi socialismul”, că “nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (ne-utopici) nu aveau nicio concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: “Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi… Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”
A fost abia înainte să moară când Lenin a spus, cu oarece amărăciune: “Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre “a vrea” și “a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că “această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi…” Viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, “pierduți în singurătate, cu arme în mâini și un nod în gât”.
INTERVIURILE HotNews.ro