Skip to content

Un răspuns mai puțin îngrijorător la întrebarea „A început războiul civilizațiilor?” 

Alina Mungiu-Pippidi argumentează de ce crede că „atât conflictul din Orientul Mijlociu, cât și cel dintre Rusia și Ucraina par să fie, în primul rând, războaie geopolitice – conflicte de putere și interese – nu confruntări între civilizații”. 

Atacat simultan de Israel și de Statele Unite sâmbăta trecută, Iranul a răspuns lovind zece țări din regiune și amenințând Europa cu acte teroriste. 

Ezitarea Ursulei von der Leyen

Marea Britanie, care a permis SUA să folosească baza aeriană din Cipru – unul dintre ultimele vestigii ale imperiului britanic în Mediterana – și Franța, a cărei bază din regiune a fost atacată, deși nu participase la coaliția anti-iraniană, s-au trezit astfel implicate direct în conflict. 

După o ezitare semnificativă, și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a alăturat obiectivelor anunțate de Donald Trump privind schimbarea regimului de la Teheran. 

Băsescu și scutul de la Deveselu

În cazul României, poziționarea împotriva Iranului nu este nouă. În 2010, pe vremea președintelui Traian Băsescu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a decis găzduirea scutului antirachetă de la Deveselu, prezentat ca o protecție pentru Europa împotriva unei eventuale amenințări iraniene – deși, la acel moment, o asemenea amenințare nu fusese confirmată. 

Astfel, România s-a aliniat încă de acum cincisprezece ani împotriva Iranului, deși relațiile dintre cele două state fuseseră tradițional bune, inclusiv în perioada lui Nicolae Ceaușescu. 

Iranul a criticat Declarația drepturilor omului adoptată de ONU

Pentru unii comentatori, faptul că Iranul este singurul stat major din lume condus de clerici musulmani readuce în discuție ideea unui conflict civilizațional. 

Originea tensiunilor actuale pare să confirme această interpretare: relațiile dintre Iran și Israel s-au deteriorat radical după revoluția islamică ce a răsturnat monarhia iraniană. 

Iranul a fost, de altfel, una dintre puținele țări musulmane care au criticat Declarația drepturilor omului adoptată de ONU după al Doilea Război Mondial, susținând că documentul reflectă prea mult valorile individualiste occidentale. 

Israelul are și el grupări radicale în conducere

La rândul său, și Israelul este condus astăzi de o coaliție în care se regăsesc grupări religioase radicale. 

De partea islamistă, conflictul este prezentat adesea ca un „război al civilizațiilor” împotriva Occidentului și a aliaților săi, considerați corupți moral. 

Teoria potrivit căreia, după sfârșitul marilor confruntări ideologice, conflictele vor deveni civilizaționale – adică bazate pe valori și identități – aparține politologului Samuel P. Huntington și a devenit celebră prin cartea sa, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order. 

SUA domină Orientul Mijlociu prin relații clientelare

Totuși, există numeroase argumente împotriva ideii că actualul conflict ar fi unul civilizațional. Multe dintre statele arabe implicate, în special cele din Golf, sunt musulmane, aliați sau clienți strategici ai Statelor Unite. 

Sunt monarhii patrimoniale conduse de șeici, unde separația dintre bugetul statului și averea personală a conducătorului este adesea difuză. 

Qatarul este un exemplu tipic: un stat mic, extrem de bogat, care își cumpără influența internațională, dar finanțează și un canal de televiziune ce critică frecvent Occidentul și mobilizează opinia publică arabă în favoarea Palestinei și contra Israelului. 

Paradoxal, Statele Unite – care au contribuit decisiv în secolul XX la înlăturarea influenței coloniale britanice și franceze din Orientul Mijlociu, singura perioadă în care Iranul nu conta – au ajuns să domine regiunea prin relații clientelare cu aceste state petroliere, adesea foarte puțin occidentale din punct de vedere constituțional, chiar dacă oferă plaje, malluri și infrastructură pentru turiștii occidentali. 

Iranul a fost și el un astfel de stat sub monarhie, ceea ce nu reprezintă o amintire bună pentru iranieni, deși comparat cu regimul totalitar al șeicilor de după regimul șahului pare benign. 

Iranul și Rusia

Istoria arată și ea că nu este vorba doar despre o ciocnire între civilizații. Occidentul s-a confruntat cu Persia în multe epoci diferite, indiferent de regimul sau civilizația dominantă de acolo. 

Aș compara mai degrabă Iranul cu Rusia. Sunt state atât de vaste geografic și demografic încât sunt aproape imposibil de cucerit definitiv și cu care conflictele se reproduc de la epocă la epocă sub regimuri complet diferite. 

Romanii s-au luptat cu parții, care ocupau pe atunci Persia unde e azi Iranul, și succesorii lor aproape o mie de ani. După primul secol de conflicte, au înțeles că este mai prudent să păstreze granița pe Eufrat decât să avanseze. 

Deși romanii par pentru noi civilizația superioară – aveau canalizare și instituții republicane – imperiul lor a dispărut, în timp ce „despotismul oriental” al Persiei, astăzi cu o față islamică, pare remarcabil de rezilient. 

Pentru control, bani și putere

Samuel P. Huntington a descris Ucraina ca testul final al teoriei lui. Dacă războaiele post-ideologice de după 1989 ar fi într-adevăr civilizaționale, a scris el, atunci violența dintre ruși și ucraineni e puțin probabilă, deoarece ambele popoare sunt slave, majoritar ortodoxe și strâns înrudite. 

Realitatea pare să indice altceva. Atât conflictul din Orientul Mijlociu, cât și cel dintre Rusia și Ucraina par să fie, în primul rând, războaie geopolitice – conflicte de putere și interese – nu confruntări între civilizații. Sunt asemenea războaie inevitabile? Despre asta, data viitoare. 

Acest articol  fost publicat inițial pe LiterNet.ro.