Oligarhizarea lui Lucescu

Sa te viziteze in spital insusi Rinat Ahmetov nu e putin lucru. Sa te ridice la rang de prieten acelasi Ahmetov e deja lucru mare. Sa-ti dea pe mina o jucarie luxoasa intr-o zona similara cu Valea Jiului, doar ca e in Ucraina – asta poate sa-ti amorteasca bunul simt si sa te transforme intr-o statuie in viata. Ceea ce, in tari precum Ucraina, Rusia sau – uneori – Romania, e totuna cu a fi un oligarh pe care Justitia nu-l poate atinge si care are consfintit dreptul de a ironiza orice adversar, fie el si un vatman.

Sa nu ne prefacem ca nu stim: Rinat Ahmetov este unul dintre cei mai bogati si mai temuti oameni din Ucraina si Europa de Est. Si-a cladit un imperiu economic la adapostul unui regim politic tenebros si sub umbrela unei Justitii nefunctionale. Nenumaratele acuzatii de trafic de influenta, spalare de bani sau apartenenta la grupuri infractionale au ramas fara rezultat.

• Citeste aici mai multe detalii despre controlul urias al lui Ahmetov asupra scenei politice din Ucraina, in relatarea unei ziariste de la Kiev

Dimpotriva: abilitatea de a scapa nepedepsit i-a sporit aura de invincibilitate. Ca orice businessman respectabil care are o imagine de aparat, Ahmetov a reusit sa obtina o serie de decizii judecatoresti care au obligat ziare din intreaga lume – inclusiv prestigiosul Le Figaro – sa publice dezmintiri si scuze la adresa lui.

Cind a luat decizia de a merge in Ucraina sa antreneze echipa patronata de Rinat Ahmetov, in 2004, Mircea Lucescu i-a facut pe multi sa se intrebe ce cauta rafinatul tehnician in Estul salbatic. Ce sa caute un fost antrenor al lui Inter Milano, indragostit de cultura occidentala (nu e o gluma, Ioan Chirila relateaza deschiderea fantastica a lui Lucescu spre actul real de cultura) in Donetk, bazinul minier pauperizat din estul Ucrainei?

Raspunsul a venit in timp: Lucescu a facut o treaba de exceptie la Donetk, folosind inteligent resursele importante puse la dispozitie de un patron care a inteles ca-si poate spala imaginea interna si externa si cu ajutorul fotbalului. Cistigind Cupa UEFA, Lucescu i-a oferit lui Ahmetov luminile rampei europene si l-a transformat intr-un respectabil conducator de club.

Transferul s-a facut si in sens invers: Ahmetov i-a oferit lui Lucescu bani (absolut meritati) si linistea de a lucra la un proiect pe termen lung, adica un lux pentru cei mai multi dintre antrenorii dintr-un sport in care „ghilotina” patronilor tine cont doar de ultimul rezultat.

Accidentul auto de la Bucuresti ne arata insa si un alt transfer urit dinspre atotputernicul Ahmetov spre Mircea Lucescu: aroganta si sentimentul impunitatii. Cum altfel putem sa decriptam doua declaratii, venite la interval de doua saptamini?

Prima data, Lucescu l-a acuzat voalat pe vatmanul tramvaiului ca „putea evita coliziunea, parca a vrut sa dea peste mine„. Lumea l-a taxat si a vorbit despre obiceiul arhi-cunoscut al antrenorului de a arunca mereu vina pe oricine altcineva.

A doua declaratie, data astazi, la iesirea din spital, este de o nerusinare fara margini: „Imi pare rau ca am lovit un tramvai care stationa„. Nici o scuza adresata vatmanului pe care l-a pus intr-o situatie-limita, nici o remuscare publica pentru ca a facut o manevra interzisa. Doar o ironie deplasata.

Pentru o declaratie de genul asta, in Vestul fotbalistic ar fi fost imediat penalizat de cluburile care nu se joaca atunci cind e vorba de imaginea publica. In Estul salbatic insa, pesemne ca Ahmetov il va felicita pentru aroganta desavirsita. Lucescu l-a invatat fotbal pe Ahmetov (doar el ramas antrenor-sef la Donetk, nu?), Ahmetov l-a invatat pe Lucescu ca puterea oligarhului e tot ce conteaza. Restul sint vatmani.