Opiul intelectualilor: Totalitarismul ca religie politica

În ciuda nenumăratelor necrologuri, tota­litarismul rămâne un important ins­tru­ment analitic în efortul nostru de a în­țe­lege experimentele politice moderne ins­pirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii um­a­ne. În anii ‘30 ai secolului trecut, gânditori politici an­titotalitari (democrați li­be­rali, social-democrați, con­servatori, creștin-demo­crați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de con­se­cin­țele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles com­ponentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost in­telectuali ruși (menșevici, dar și exis­ten­țialiști creștini, precum Nicolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Acest curent de gândire a stat la baza dezvoltării, după cel de-al doi­lea război mondial, a conceptului de tota­litarism ca principală paradigmă inter­pre­tativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Han­nah Arendt nu a împărtășit fascinația pen­tru abordarea în termeni de religie po­litică a celor doi gemeni totalitari, dar ea a accentuat centralitatea hybrisului ideo­logic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lu­crarea sa clasică, “Originile totalitaris­mu­lui”.

Mai târziu, în anii ‘60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de is­torici, politologi și sociologi a început să con­teste în mod fundamental abordarea to­talitară, invocând caracterul static al aces­teia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor so­cietăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evo­luții endogene, statutul de regim mo­nopolist-ideocratic. Au apărut noi con­cepte, atât în Est, cât și în Vest, printre ele acela al posttotalitarismului. Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrad, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imuabilă a Partidului și să redea demnitatea civică.

Profesor de zeci de ani al Uni­ver­sității Berkeley, A. James Gre­gor este un important și re­cu­noscut cercetător al mar­xis­mului, bolșevismului, fascis­mu­lui italian și național-socialismului. Cărțile sale, care dovedesc o extraordinară eru­diție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Noul său volum, “Totalitarianism and Po­litical Religion: An Intellectual History”, este o sinteză a contribuțiilor sale an­te­rioare și un efort de a le lega de dez­ba­terile actuale privind religia politică ca sub­strat intelectual și moral al tota­li­ta­ris­mului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului ita­lian, ultranaționalismul salvaționist pro­movat de filosoful hegelian Giovanni Gen­tile, pe care Mussolini a reușit să îl con­vingă să adere la regimul fascist, con­ver­tindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, antiumanist și visceral antiindividualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a au­to­amăgirii intelectualilor sau, cu alte cuvinte, a into­xi­cării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai fai­moase exemple ale fascinației pentru dog­me totaliste, totalizante și totalitare. Ele­mentul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filozoful politic Mark Lilla a numit men­talitatea tiranofilă.

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei int­e­lec­tuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cer­cetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale că­utărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feu­er­bach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mus­so­lini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un ex­celent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o co­mu­nitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum “Metapolitica”, una din­tre cele mai pătrunzătoare analize a ori­ginilor mentalității naziste, la Eric Voe­ge­lin, Raymond Aron, Norman Cohn și în­tregul curent asociat cu identificarea ele­mentelor milenariste, chialistice și esca­to­logice care au stat la baza mișcărilor po­litice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste mișcări partinice, așa cum le-a definit unul dintre cei mai im­portanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența reli­gi­oasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru, au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului excep­ţional al lui Andrzej Walicki, publicat în 1995 tot la Stanford University Press (“Marx­ism and the Leap to the Kingdom of Free­dom”). Din păcate, interpretarea marxis­mului ca religie politică, propusă de A. James Gregor, ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, “Main Currents of Marxism”.

Este discutabilă analiza lui Hegel și Feu­er­bach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomand în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, “The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution”, sau, mai recent, su­perba analiză a religiilor politice a fi­lo­sofului politic Emilio Gentile (pe care Gre­gor îl citează).

Unul dintre cele mai bune ca­pitole ale cărții este cel care examinează leninismul. Chiar și aici, însă, ar fi fost în be­ne­ficiul cititorului dacă autorul menționa contribuții precum cea a lui Ken­neth Jowitt, în special conceptul aces­tuia de impersonalism carismatic ca ex­plicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze pos­tu­latele Istoriei. M-aș fi așteptat să găsesc o analiză mai profundă și extinsă a lui Geor­ges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Nu văd relevanța, în acest context, a unui comentariu extins privind experimentul genocidal al Khme­rilor Roșii. Acesta a fost o catastrofă gro­tescă cu înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, ca­re, ca și Gulagul sau Holocaustul, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a Khmerilor Roșii comparabilă cu cele ca­re au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de cri­minali ideologici foarte puțin legați de dog­mele clasice ale marxismului, leninis­mu­lui, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care lipsește în volumul de față, care pe ansamblu este unul incitant și convingător, ține de per­sonalitățile care au încarnat etosul to­ta­li­tar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte recentă, “The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper de­con­s­trui­eș­te impresionant mecanismele ins­titu­țio­nale și psihologice din cadrul sis­te­mului sovietic care au ca scop obținerea obe­di­enței totale a individului, în raport cu au­toritatea partidului și interiorizarea cul­tu­rilor ritualice centrale regimului. Ci­titorul interesat de o nouă și edificatoare inter­pre­tare a rolului lui Stalin în co­di­fi­carea cre­dinței mitologice a bolșevismului în tim­pul Marii Terori va aprecia cu si­gu­ranță admirabilul volum al lui David Bran­den­ber­ger, “Propaganda State in Crisis: So­viet Ideology, Indoctrination, and Ter­ror under Stalin, 1927-1941″ (Yale Uni­ver­sity Press, 2012).

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, “Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uni­unea Sovietică”, echivalentul bolșevic al “Mein Kampf”-ului, a fost o colecție de ob­sesii, demonizări și lozinci autojus­tifi­ca­toare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de pro­pagandă a fost centrat pe acesta, “Cursul Scurt” devenind materializarea ade­vărului revelat. Până la moartea lui Stalin, în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Descifrarea relației dintre to­ta­litarism și religiile politice con­stă în explicarea naturii tex­telor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea mo­dului în care ele au reușit să devină echi­valentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune reanalizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai im­por­tante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Bi­serica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate răspunsul se gă­sește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen pro­pus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul in­telectualilor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro