Otita de piscină la copii: cum o recunoști, cum o tratezi și cum faci să o eviți

Copiii iubesc vara, înotul și joaca în apă. Ca să nu facă pauză de a bălăceală, părinții trebuie să fie atenți la otita externă, cunoscută popular drept „otita de piscină” sau „urechea înotătorului”. Apare frecvent în sezonul cald, este dureroasă și uneori greu de gestionat dacă nu e tratată corect. Ce o provoacă, ce simptome ar trebui să ne alarmeze și ce NU e recomandat să facem acasă – explicăm totul în acest articol bazat pe surse medicale internaționale și noutăți recente din practica ORL.

Otita externă este o inflamație a canalului auditiv extern, cauzată în principal de retenția de apă după înot. Apa care rămâne blocată în ureche creează un mediu cald și umed – condiția perfectă pentru dezvoltarea bacteriilor sau a ciupercilor. De aceea, această afecțiune este supranumită și „urechea înotătorului”.

Nu doar piscina poate fi vinovată – ci și băile în lacuri, râuri, mare sau chiar dușuri frecvente în sezonul cald, mai ales dacă apa este contaminată sau dacă urechea a fost agresată anterior (prin curățare excesivă cu bețișoare, de exemplu). Infecția este adesea cauzată de bacterii precum Pseudomonas aeruginosa, dar pot apărea și infecții fungice, mai ales în cazul copiilor cu piele sensibilă, eczeme sau dermatită atopică. În general, copiii sunt mai predispuși la această afecțiune pentru că au un canal auditiv mai îngust, care se poate irita și inflama mai ușor. Vara, când orele de joacă în apă se multiplică, riscul crește semnificativ.

Ce e bine de știut despre otita de piscină

• Otita externă nu este contagioasă, dar poate apărea în contextul folosirii la comun a prosopului, căștii sau dopurilor de urechi – obiecte care pot purta bacterii.
• Spre deosebire de otita medie, care afectează zona din spatele timpanului, otita externă afectează doar canalul auditiv. Asta înseamnă că nu este însoțită de nas înfundat sau tuse.
• Copiii care poartă aparate auditive sau au suferit intervenții chirurgicale ORL trebuie monitorizați suplimentar – orice umiditate reziduală poate complica starea locală.
• Dacă infecția apare de mai multe ori într-un sezon, se recomandă un consult ORL pentru a verifica posibile malformații sau inflamații cronice ale canalului auditiv.
• Un copil care a avut recent otită externă este mai predispus la recidivă, în special dacă are piele sensibilă, canal auditiv îngust sau nu s-a vindecat complet. În aceste cazuri, sunt recomandate măsuri de protecție suplimentare: dopuri speciale, uscare riguroasă după baie și evitarea apei până la aviz medical.

Cum evoluează otita de piscină: de la primele semne la forme severe

Otita externă se manifestă inițial prin disconfort ușor, dar poate evolua rapid către durere severă dacă nu este tratată. Simptomele otitei externe, cunoscută și ca „urechea înotătorului”, apar de obicei treptat și sunt ușoare la început. Însă dacă infecția nu este tratată prompt sau se extinde, manifestările pot deveni din ce în ce mai neplăcute. Medicii clasifică otita externă în trei stadii: ușoară, moderată și avansată.

1. Otită ușoară

Primele semne sunt adesea trecute cu vederea. Poate apărea o senzație de mâncărime în interiorul urechii și o roșeață discretă a pielii canalului auditiv. În unele cazuri, această roșeață poate fi greu de observat, mai ales la persoanele cu piele închisă la culoare. Copilul poate simți un disconfort ușor, mai ales când îi este atinsă urechea externă (pavilionul) sau când se apasă pe zona din fața orificiului auditiv (tragusul). Este posibil să apară și o scurgere discretă de lichid limpede sau ușor tulbure.

2. Otită moderată

Pe măsură ce inflamația avansează, mâncărimea se intensifică, iar durerea devine mai accentuată, mai ales la atingere sau în timpul somnului, când urechea este presată de pernă. Canalul auditiv începe să se umfle, iar lichidul și resturile celulare pot bloca parțial pasajul. Apare o senzație de ureche „plină” sau de presiune, iar auzul se poate înăbuși, copilul auzind mai slab decât de obicei.

3. Otită avansată

Dacă infecția nu este tratată, pot apărea forme severe. Durerea devine intensă, uneori radiind spre gât, față sau partea laterală a capului. Canalul auditiv poate fi complet blocat de umflături, secreții sau inflamație. Se observă adesea roșeață și umflare a urechii externe, dar la persoanele cu piele închisă, aceste semne pot fi mai greu vizibile. În plus, se pot umfla ganglionii limfatici din zona gâtului, iar copilul poate avea febră, semn că organismul luptă cu infecția.

E important ca părinții să fie atenți la aceste semne după fiecare sesiune de înot – mai ales dacă copilul a stat mult timp cu capul sub apă sau se plânge de „zgomote” sau „senzații ciudate” în ureche. Nu toate otitele dor la început, dar toate pot deveni dureroase dacă nu sunt tratate la timp.

Ce tratamente NU sunt recomandate acasă?

Una dintre cele mai frecvente greșeli este folosirea bețișoarelor de urechi în speranța că acestea vor elimina apa sau secrețiile. În realitate, pot răni canalul auditiv și pot împinge bacteriile mai adânc, favorizând infecția.

La fel de riscant este și apelul la remedii „naturale” sau tratamente improvizate, cum ar fi aplicarea de alcool medicinal, oțet sau uleiuri esențiale fără recomandarea unui medic.

Potrivit specialiștilor citați de Swimming.org – autoritatea britanică în înot și sănătate acvatică – părinții ar trebui să evite automedicația cu picături auriculare antibacteriene sau antifungice cumpărate fără rețetă. De asemenea, nu este indicat să se folosească suflarea forțată de aer în ureche cu uscătorul de păr – o metodă populară, dar riscantă, care poate usca excesiv pielea și agrava iritația. Orice tratament trebuie stabilit de un medic ORL, în urma unei consultații care poate include aspirarea secrețiilor sau curățarea profesională a canalului auditiv.

Cele mai comune mituri despre otita înotătorului

MIT: „Dacă pun puțin alcool medicinal în ureche după piscină, e protejat.”
REALITATE: Alcoolul poate usca excesiv canalul auditiv și agrava inflamația, mai ales dacă pielea este deja iritată sau zgâriată.

MIT: „Bețișoarele de urechi curăță bine și previn infecțiile.”
REALITATE: Bețișoarele pot răni pielea urechii, împing ceara și bacteriile în profunzime și nu sunt recomandate de nicio societate medicală.

MIT: „Numai piscinele murdare cauzează infecții.”
REALITATE: Apa foarte curată, dar tratată agresiv cu clor, poate irita canalul auditiv și afecta bariera naturală a pielii. Important este timpul petrecut în apă și igiena după.

MIT: „Otita externă se rezolvă singură, mai bine nu stresez copilul cu medicamente.”
REALITATE: Netratată, otita se poate complica, iar durerea devine severă. În plus, există riscul ca infecția să se extindă spre zona osoasă (mastoidită) sau spre piele (celulită locală).

Când este cazul să mergem la medic?

De cele mai multe ori, otita externă poate fi tratată ușor, dar doar dacă este depistată și abordată corect. Dacă durerea persistă mai mult de 48 de ore, dacă apare febră, dacă scurgerea din ureche este purulentă sau dacă copilul nu mai aude bine, vizita la medic nu trebuie amânată. În special la copiii mici, care nu pot descrie exact ce simt, orice modificare de comportament – apatie, plâns inexplicabil, refuzul de a mânca – ar trebui să ridice semne de întrebare.

În cabinet, medicul ORL va curăța canalul auditiv și va recomanda un tratament cu picături auriculare antibiotice (uneori în combinație cu corticosteroizi), sau antifungice, dacă suspectează o infecție fungică. Nu este exclusă nici administrarea unui tratament general (pe cale orală) dacă infecția se extinde sau dacă copilul are și alte vulnerabilități (astm, dermatită severă etc.). Este esențial ca tratamentul să fie urmat până la capăt și ca activitățile acvatice să fie întrerupte până la vindecare completă.

Cum prevenim otita externă: sfaturi utile pentru părinți

Prevenția începe imediat după ieșirea din apă. Copilul trebuie să-și usuce urechile corect: prin înclinarea capului și tamponarea blândă cu un prosop curat. Nu este recomandată introducerea de obiecte în ureche, nici măcar colțuri de prosop sau șervețele. În cazul copiilor care înoată frecvent, pot fi utile dopurile speciale din silicon sau casca de înot, mai ales în bazine cu apă tratată intens cu clor, care poate irita pielea urechii.

Swimming.org recomandă utilizarea picăturilor profilactice (la indicația medicului), care conțin soluții antiseptice ușoare sau acid boric. În plus, părinții trebuie să evite să trimită copilul la piscină dacă are deja o infecție ORL, dermatită în jurul urechii sau zgârieturi recente. De asemenea, este indicat ca fiecare copil să aibă propriul prosop, cască și dopuri – refolosirea celor altora poate transmite bacterii. Un alt factor preventiv important este evitarea excesului de umiditate – pălăriile impermeabile purtate mult timp pot, paradoxal, favoriza transpirația și macerarea pielii din jurul urechii.

Cercetare medicală: acidul boric, o alternativă promițătoare la antibiotice în tratarea otitei externe

O echipă de cercetători a analizat recent eficiența acidului boric în tratarea otitelor externe și medii, într-un context medical în care tot mai mulți specialiști caută tratamente alternative la antibioticele clasice. Motivația este una serioasă: utilizarea frecventă a antibioticelor, inclusiv sub formă de picături auriculare, a dus la o creștere alarmantă a rezistenței bacteriene, iar infecțiile banale devin tot mai greu de tratat în mod eficient.

Studiul, publicat în Journal of International Advanced Otology și disponibil pe platforma PubMed Central, a comparat utilizarea acidului boric sub formă de pulbere sau în soluție alcoolică cu tratamentele standard pe bază de ciprofloxacină.

Rezultatele au fost promițătoare: aplicarea de pulbere de acid boric în canalul auditiv – după curățarea atentă a secrețiilor – a dus la o rată de vindecare aproape similară cu cea a picăturilor antibiotice (aproximativ 67% față de 73%). În plus, acidul boric a demonstrat o capacitate importantă de a inhiba dezvoltarea bacteriilor precum Pseudomonas aeruginosa, una dintre cauzele frecvente ale otitei de piscină. Studiul a evidențiat și activitatea antifungică a acidului boric la concentrații de 3-4%, eficient împotriva speciilor de Aspergillus și Candida.

Un avantaj major al acestei abordări este că, spre deosebire de antibioticele clasice, acidul boric nu contribuie la dezvoltarea rezistenței bacteriene. Cu toate acestea, cercetătorii avertizează asupra unui risc important: posibilitatea de ototoxicitate dacă soluțiile sunt aplicate în urechi cu timpan perforat sau afectat. La animalele de laborator, unele soluții concentrate (4% acid boric în alcool 70%) au provocat modificări ale funcției auditive, în timp ce soluțiile apoase nu au avut același efect.

Concluzia studiului: acidul boric ar putea fi o alternativă viabilă la antibiotice, dar utilizarea sa trebuie făcută sub supravegherea medicului ORL și doar după ce s-a confirmat integritatea timpanului.